Sari la conținut

Vlad Eftenie, la Digicult, despre secretele fotografiei la evenimente oficiale

Pasionat de fotografia de stradă, Vlad Eftenie se oprește, de multe ori, prin București ca să observe oameni și să admire clădiri. Dintre toate construcțiile Capitalei, de una îl leagă o prietenie veche.

Vlad Eftenie: „Relația cu Ateneul datează încă de prin 2003 - relația fotografică -, atunci când am început să mă plimb prin oraș și să pozez toate clădirile care-mi ieșeau în cale. Sigur că Ateneul nu era, atunci, special pentru mine. Era un monument, alături de celelalte clădiri, așa cum la școală am învățat, desigur, despre monumente de arhitectură. În timp, însă, am observat că, în plimbările mele, încep să simt să fac popas aici. Fie că e spațiul verde, fie că sunt floricelele din rond, fie că sunt grupuri de turiști, fie că cerul e într-un anumit fel și-atunci coloanele albe se desenează special, pentru o poză interesantă, mi-am dat seama că, orice aș face și din orice direcție vin, am tendința să mă opresc aici, să stau. În timp, mi-am dat seama că și cu prietenii mei ne opream pe trepte, mâncam o înghețată, stăteam, ne uitam la oameni, mi-am dat seama că se joacă copii cu mingea în curte, aici, câteodată, se întâmplă și nunți, tot felul de evenimente speciale. Deși e trafic puternic de jur împrejur, aici e liniște! Simți că ești ca-ntr-un parc. Iar clădirea din spate, în timp, și-a desenat pentru mine niște contururi foarte speciale, pentru că cred că m-am împrietenit cu ea.”

În acest an, după mai bine de un deceniu in care a fotografiat Ateneul pe dinafară, Vlad Eftenie a primit propunerea de a pătrunde în "culisele" clădirii, ca fotograf oficial al Festivalului Internațional de Muzică "George Enescu".

Vlad Eftenie: „Am zis imediat "da", fiind conștient de faptul că n-o să fie ușor. Și mi-am dat seama că, dacă până acum vedeam Ateneul pe dinafară - bine, sigur că merg la concerte, din când în când -, de data asta, primul gând a fost "O să avem acces în culise, o să fim acolo?" Da, până la urmă am avut acces, astfel încât am ajuns să vizitez acele camere ale Ateneului pe care nu le știam, pe care mi le visam, să le vizitez. Auzi, câteodată, o soprană, cum repetă, face vocalize și, pur și simplu, mereu mă gândeam "Dar cum o fi înăuntru, ce s-o întâmpla înăuntru?". Și, înăuntru, mi-am confirmat: e magic! Ești în Ateneu și nici nu mai știi cât e ceasul și nici nu mai vrei să mai pleci de-acolo!”

Pentru Vlad Eftenie fotografia îl face să se simtă liber. Totuși, experiența din timpul Festivalului Enescu a venit la pachet cu rigori, reguli și restricții specifice.

Vlad Eftenie: „Eu, și pe stradă, nu sunt conștient de restricții, cât de disciplina gestului fotografic. Pornesc de la ideea că nu poți face orice, oricând, oriunde și cu oricine. Nici pe stradă nu poți să țipi, să alergi, să te iei de oameni, să-i gâdili și să țipi la ei, nu poți să faci multe lucruri. Așa că, atunci când ești un observator discret, tot ce ai de făcut este să te conectezi, să fii pe fază. Exact la fel am simțit să fac și în Ateneu. Sigur că se cântă, n-ai voie să scârțâi, nici să te auzi, să faci "clic", "clac" și alte lucruri atunci când fotografiezi. De aceea am avut un sistem special cu care am lucrat în modul cel mai silențios posibil, fără niciun sunet. Și asta a contat. Pentru că mulți reprezentanți din orchestre responsabili, manageri, au vrut neapărat, văzându-mă aproape de orchestre, să verifice dacă nu cumva fac zgomot.”

Să te afli la câțiva centimetri de un artist celebru este visul oricărui meloman. Și mulți dintre noi, odată ajunși în apropierea unui idol, și-ar dori o fotografie alături de el. Vlad a rezistat tentației.

Vlad Eftenie: „Nu am vrut să-mi fac selfie cu nimeni! Și să iau niciun autograf de la nimeni! Lumea mă întreba "Ai fost, ți-ai făcut selfie cu Zubin Mehta, ai luat autograf?" Nu! În primul rând, pentru că eu sunt absolut nesemnificativ pentru el, eu sunt nimeni pentru el! Și-atunci de ce-ar apărea el într-o poză cu mine? Pentru ce, că doar eu m-aș aproviziona din cultul lui. Or ăsta e doar un exercițiu de ego. Ținând seama că încerc să mă feresc de lucrurile astea, m-am limitat la a-i admira de aproape, de a le lăsa spațiul minim necesar, evident, dar de a fi în preajmă, atent, pe fază.”

Atent la tot ce ține de concerte, dar și de culise, fotograful i-a surpins pe muzicieni și în timpul momentelor de relaxare.

Vlad Eftenie: „Este magic să-i vezi în față, ți se pare că este un mecanism perfect. În momentul în care părăsesc scena, se golește și publicul începe să se audă foarte puternic, publicul devine maestru de ceremonii și în spate ajungi să descoperi oameni pe care-i admirai adineauri, cu 5 minute, sau de pe albume, de pe CD-uri, îi știi de când erai mic, și-i descoperi stând, având spațiul lor, discutând, povestind. Foarte interesantă mi s-a părut prezența celor care încă repetau în pauza dintre actele concertului. Mă gândesc că ei știu la perfecție totul. De ce ai avea nevoie, oare, să mai repeți?”

Un muzician care face parte dintr-o orchestră celebră colindă lumea, în lung și-n lat, cu puține pauze. Ritmul în care trăiește și lucrează îl obliga să compenseze, cum se pricepe, absența celor dragi.

Vlad Eftenie: „Atunci când orchestra din San Francisco a întârziat măcar o jumătate de oră, din cauza necoordonării dintre echipele de transport al sculelor, a părut că intră în scenă calm, totul perfect, au început să cânte. Și când am întrat în spate, în culise, în timpul concertului, era o vraiște generală. Oamenii ăia chiar s-au grăbit și și-au trecut peste foarte multe rutine, au lăsat totul absolut cum era. Am descoperit acel univers de cutii lăsate deschise, totul lăsat deschis. Mi-aduc aminte imaginea aceea cu cutiile de viori desfăcute și cu imaginile familiilor. A fost absolut impresionant, pentru că violoniștii, am observat, sau, în general oamenii care lucrează cu cutii transportabile nu e o vioară înăuntru sau un contrabas și gata, l-am scos și am închis cutia. Înăuntru e un univers întreg! Sunt tot felul de accesorii ale lor și, cel mai impresionant, sunt pozele familiei. Copiii la diverse vârste am văzut! Nu era o poză cu cei trei copii, ci același copil pozat în mai multe ipostaze, pur și simplu era un fel de jurnal de familie în acea cutie.”

Misiunea de fotograf oficial al unui eveniment important nu este simplă. Vlad Eftenie a încercat să evite greșelile. A avut, totuși, parte și de un episod nedorit. Unul cu final fericit.

Vlad Eftenie: „Mi-aduc aminte că am rămas pe scenă, din păcate, în timpul bisului unui pianist absolut senzațional, Fazil Say. Pur și simplu n-am avut unde să cobor, pentru că erau echipele de filmare, eu eram în spatele scenei, cu publicul. Mi-am dat seama că, dacă-l pozez ușor din spate și el reintră, n-am pe unde să mai cobor. Și mi-am dat seama că am rămas cu el pe scenă. M-am făcut mic într-un colț și-am așteptat. teama mea a fost să nu deranjez, ori muzicieni, ori soliști, ori public. Ideea este să nu deranjezi, pentru că eu sunt acolo să fiu discret și să înregistrez lucruri, nu să fiu vizibil și să creez unde în jurul meu. Asta a fost prima grijă. Din fericire, când am rămas pe scenă n-am deranjat. Din contră, am reușit să iau niște cadre absolut senzaționale, dintr-un loc în care chiar nu era absolut nimeni și nimeni nu putea să stea acolo.”

Pe stradă, fotograful le creează biografii necunoscuților, fără să aibă informatii despre ei. Într-o sală de spectacol, omul cu camera în mână își cunoaște, uneori, foarte bine personajele. Și chiar le admiră. Care poveste este mai greu de spus?

Vlad Eftenie: „Nu știu, oamenilor necunoscuți de pe stradă le creez povești imaginare. Care poate că poartă un sâmbure de adevăr. Omul din orchestră se exprimă, cântă, vibrează. Din dialogul acela, dacă știi să asculți și stai să asculți, există acea comunicare dorită. Cred că e greu și ușor în egală măsură, dacă știi să te apropii și să te deschizi.”