Sari la conținut

Băncile centrale sunt din nou puse la îndoială

LONDRA – În ultimul deceniu, băncile centrale au pendulat continuu între rolul de salvator și cel de antierou. De ce pare că asistăm din nou la o decădere a reputației lor?

În anul 2006, Alan Greenspan, Președinte al Comitetului Director al Rezervei Federale a Statelor Unite timp de 18 ani, se retrăgea în glorie. A dirijat economia americană prin furtuna cauzată de ascensiunea și prăbușirea bulei speculative generată de internet (la finalul anilor 90, în SUA n.r.), a evitat cu abilitate posibilele pericole pentru economie provocate de atentatele din 11 septembrie 2001 și a fost unul din arhitecții creșterii rapide a PIB-ului și productivității. Timothy Geithner, în calitate de Președinte al Rezervei Federale din New York, a ținut un discurs laudativ la adresa lui Greenspan, ce pare acum ușor stânjenitor.

Economistul Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, apelează la parodia comedianților Monty Python cu papagalul mort pentru a explica de ce reputația lui Greenspan s-a făcut una cu pământul.

Unde au greșit băncile naționale?

S-a observat foarte clar cum băncile centrale dormitau într-un moment esențial din economie și finanțe — în primii ani ai secolului 21. Au permis amplificarea unor decalaje globale, au privit bula masivă a creditelor drept o problemă benignă, au ignorat semnalele evidente ale pieței ipotecare și au admirat docil mecanismele inovatoare, dar toxice, create de bancheri plătiți cu salarii uriașe. Primele reacții ale băncilor centrale cu privire la criza ce se tot adâncea au fost, la rândul lor, nesigure. Banca Angliei (Bank of England) ținea prelegeri despre primejdiile morale în timp ce întregul sistem bancar se prăbușea în jurul ei, iar Banca Centrală Europeană își continua lupta sa imaginară de ucidere a balaurului inflației atunci când toți economiștii avertizau asupra riscurilor uriașe ale dizolvării Zonei Euro și ale înghețării creditelor ce ar surveni ulterior.

Băncile au greșit, iar asta a dus la sporirea puterii lor

Cu toate acestea și în pofida tuturor pașilor greșiți, în momentul în care guvernele din toată lumea se gândeau cum să ofere cel mai bun răspuns la întrebările generate de criză, băncile centrale au început să fie considerate drept parte a soluției, nu a problemei. Li s-au acordat noi instrumente pentru reglementarea sistemului financiar și au fost încurajate să adopte noi politici intervenționiste în tentativa de evitare a deflației și a declinului economic.

Bilanțul băncilor centrale a sporit spectaculos,iar noile reglementări le-au consolidat puterea de decizie. În SUA, tratatul Dodd-Frank a oferit autorităților federale acces la arii ale sistemului economic nereglementate până atunci, le-a oferit autoritatea necesară pentru a rezolva problema băncilor falimentare.

În UK, reglementările în domeniul bancar ce au limitat Banca Angliei în 1997, au fost revizuite în 2013, iar Banca Angliei a devenit pentru prima oară supraveghetorul companiilor de asigurări – o sporire însemnată a atributelor sale. Între timp, BCE (Banca Centrală Europeană) a devenit supraveghetorul direct a peste 80% din sectorul bancar al Uniunii Europene.

În ultimii cinci ani, sistemul bancar centralizat a devenit unul din sectoarele cu cea mai mare creștere din Occident. Băncile centrale pareau să fi închis gura criticilor și să fi ieșit victorioasef. Acțiunile lor inovatoare și adesea controversate ar fi contribuit la reînsănătoșirea economiei globale.

Dar există acum semne ce par să indice faptul că această consolidare a autorității băncilor poate avea consecințe ambigue. Într-adevăr, unii dintre bancherii acestor instituții încep să se teamă că rolul lor s-a extins prea mult, riscând astfel reculul.

E nevoie ca și guvernele să se implice

Există două mari pericole asociate acestei situații. Primul se regăsește în paginile cărții lui Mohamed El-Erian, denumită ”The Only Game in Town”. S-a presupus că băncile centrale vor prelua pe umerii lor întreaga povară a ajustărilor post-criză. Achizițiile lor masive de active reprezintă un sistem de susținere a vieții pentru economia financiară.

Totuși, ele singure nu pot rezolva problemele esențiale ale dezechilibrelor globale și ale amenințării datoriilor uriașe. Într-adevăr, ele pot preîntâmpina necesitatea producerii unor alte ajustări, fie că vorbim de cele fiscale sau de cele structurale, importante pentru găsirea unor soluții în fața impedimentelor în fața însănătoșirii economice.

Aceste observații sunt valabile mai ales în cazul Europei. În timp ce BCE menține moneda Euro pe linia de plutire apelând la ”toate măsurile ce sunt necesare”, după spusele Președintelui BCE, Mario Draghi, guvernele fac foarte puține în acest sens.

De ce să încerce acestea din urmă să adopte decizii radicale când BCE continuă să administreze doze din ce în ce mai puternice de medicamente monetare?

Cel de-al doilea pericol e reprezentat de supra-împuternicire. Pârghiile înmânate băncilor centrale au început să le dăuneze lor însele?

Foto: Guliver/ Getty Images

Relaxarea cantitativă poate fi un studiu de caz. Fiindcă estompează granița dintre politicile monetare și cele fiscale – care ar trebui să fie domeniul guvernelor numite în funcție – aceasta contribuie la neliniștea generală. Putem observa semnele îngrijorării în cazul Germaniei, unde mulți se întreabă dacă nu cumva BCE este prea puternică, prea independentă și prea lipsită de responsabilități. Aceleași critici sunt aduse și în Statele Unite de către cei care susțin măsura unui ”audit al Rezervei Federale” – un mesaj codificat ce vizează, de fapt, o derularare a politicilor monetare sub supravegherea Congresului.

Există îngrijorări și în ceea ce privește reglementările financiare, în special legate de instrumente acordate băncilor centrale. În noua sa carte, ”The End of Alchemy”, fostul Guvernator al Băncii Angliei, Mervyn King, susține faptul că intervenția directă pe piața ipotecară prin limitarea acordării creditelor ar trebui să aparțină factorilor de decizie politică.

Alții, precum Axel Weber, fostul director al Bundesbank, cred că este periculos ca băncile centrale să supervizeze în mod direct alte bănci.

Lucrurile pot merge prost pe piețele financiare iar cei blamați vor fi supraveghetorii. Există riscul contagiunii și al pierderii încrederii în politicile monetare dacă băncile centrale (naționale) sunt împinse în prima linie.

Încă nu s-a descoperit cea mai eficientă soluție

Astfel ajungem la cea mai mare îngrijorare dintre toate. Independența băncilor centrale cu privire la politicile monetare a fost o recompensă dobândită cu greu. A adus cu sine beneficii majore economiilor. Însă o instituție ce cumpără obligațiuni cu bani publici, care decide cât de accesibile sunt creditele ipotecare și care închide bănci, cu costuri imense pentru acționari, arată necesitatea asumării de răspundere din partea spectrului politic.

Pericolul este că deciziile post-criză luate în grabă, care conduc la sarcini suplimentare pentru băncile centrale, pot avea consecințe neprevăzute și nedorite. Mai exact, supravegherea politică sporită a acestor funcții poate afecta, la rândul său, politica monetară. Din acest motiv, indiferent de mecanismele de responsabilizare adoptate, acestea trebuie proiectate cu mare băgare de seamă.

Titlul și intertitlurile aparțin editorului

Copyright: Project Syndicate 2016 - Why Are Central Banks on Trial Again?