Sari la conținut

Ce ar trebui să facă un lider de sindicat plătit cu 7.500 de euro pe lună

În România ultimilor 25 de ani sindicalismul s-a impus mai puţin prin ceea ce ar sugera-o la prima vedere acest termen, în schimb a excelat în a poza drept un business rezervat câtorva iniţiaţi.

După căderea regimului comunist, sindicatele născute în eprubetă pe vremea FSN au fost utilizate în două mari operaţiuni: aspirarea patrimoniului public rămas subit "orfan", urmare evenimentelor din 1989, şi intrarea în lupta politică alături de forţele care-şi făcuseră agendă din privatizarea puterii şi mimarea reformelor.

Ca dovadă, marile centrale sindicale au devenit încă din zorii anilor '90 primii latifundiari ai ţării, acumulând proprietăţi de milioane de dolari, administrând afaceri pe măsură, învârtind sume ameţitoare, provenite nu doar din cotizaţiile membrilor simpli, care nici nu bănuiau ce se petrece deasupra lor, ci şi din varii înlesniri oferite în mod constant de un stat cu care aveau relaţii privilegiate.

Ce probă mai bună, în sensul celor susţinute mai sus, decât faptul că, invariabil, o bună parte a liderilor de federaţii şi confederaţii au avut o traiectorie fulgerătoare la vârful politicii? Moda a fost deschisă de Miron Mitrea şi Victor Ciorbea, a continuat cu oameni precum Ion Rădoi şi a culminat cu mai puţin celebrul, dar nu mai puţin nocivul Liviu Pop.

Ce probă mai bună decât faptul că tocmai sub ochii acestor lideri de sindicate industria naţională s-a dezmembrat în voie după 1990? Orice ar zice în apărarea lor, nimic nu poate justifica surdina de care au beneficiat, în timpul marilor operaţiuni de prăduire a activelor statului, grupările branşate politic.

Când, în acea perioadă, şi mai ales CUM au apărat ei interesele muncitorilor din fabricile trimise, fără temei economic, la fier vechi pentru a fi transformate rapid în terenuri virane pentru piaţa imobiliară în curs de formare?

Când şi CUM au contribuit liderii de sindicate din România ultimilor 25 de ani la aşezarea raţională şi transparentă a grilelor de salarizare în sistemul bugetar?

Din moment ce veniturile lor lunare sunt de câteva ori, poate de zeci de ori, mai mari decât ale cotizanţilor de rând, cât interes să fi avut? Când ai două, trei sau şapte mii şi ceva de euro pe lună din aşa-zisa "luptă sindicală" e limpede că n-ai făcut nimic pentru diminuarea discrepanţei dintre salariul directorului şi cel al maistrului ori al femeii de serviciu.

Mai departe.

Una din marile probleme pe care liderii de sindicate le-au creat pe termen lung acestei ţări o constituie lipsa lor de apetit în a contribui la producerea unor schimbări de profunzime. Sindicaliştii-şefi din România nu se implică în dezbateri de fond, iar dacă ei n-o fac, evident nici organismele pe care le conduc nu pot fi atrase în aşa ceva.

Ieşitul în stradă redus strict la revendicări legate de tichete, majorări, indexări, etc., nu te face "om al cetăţii". Din contră, în cazul marilor sindicate din România se observă mai degrabă o formă accentuată de autism social.

Să luăm două domenii strategice, de "binefacerile" cărora fiecare dintre noi va avea parte la un moment dat: şcoala şi spitalul.

Câţi dintre dumneavoastră îşi pot aminti măcar un pas serios făcut de liderii sindicatelor şi care să fi servit în vreun fel la curăţarea şi eficientizarea celor două sisteme?

În schimb, opoziţia feroce până şi la cele mai timide tentative de reformă s-a manifestat din plin.

Cultivarea continuă a mediocrităţii în sistemul educaţiei naţionale nu pare să fi deranjat, în toţi aceşti ani, niciun mare sindicat din învăţământ, nici o mare centrală, confederaţie, etc. E mare păcat! Sindicatele ar fi avut şi forţa şi legitimitatea pentru a împinge multe lucruri cantonate în zona de obscuritate, spre lumină. Urmarea o vedem azi, când acest flagel erodează deopotrivă ţesutul social şi economia, în ansamblul ei.

Nici în sănătate nu s-au petrecut minuni. Din contră...

Sindicatele au fost cât se poate de la curent cu fenomenele cele mai toxice din sistem: cele de tipul Hexi Pharma, mizeria cronică din unităţile spitaliceşti publice, sfânta şpagă, tunurile date la buget, ierarhiile de tip medieval, încălcarea repetată a legii pe cazurile de malpraxis tocmai de către Ministerul Sănătăţii, relaţiile netransparente medici-firme farma, lipsa medicamentelor pentru bolnavii cronici, etc.

Dar le-aţi şi auzit pomenite vreodată, altfel decât prin filtrul obişnuit al revendicărilor salariale?

Aţi văzut în toţi aceşti ani vreun sindicat din sănătate, care-şi plăteşte liderii regeşte, cu mii de euro pe lună, să dărâme guverne pe asemenea subiecte?

În Germania, Franţa, Marea Britanie sindicatele sunt puternice, iar dat fiind contextul istoric timpul a modelat tradiţia sindicală cu totul altfel decât a făcut-o în România.

Atât de „altfel” încât îţi vine adesea foarte greu să vezi diferenţa dintre liderul sindical de azi şi prim-secretarul de ieri – din punct de vedere al veniturilor, al statutului în raport cu membri simpli, al influenţei şi conexiunilor cu centrul puterii.

Inevitabil, toată lumea pierde: sindicaliştii de rând (pentru că nu-şi vor vedea niciodată reprezentate cu adevărat interesele), sectoarele de activitate (care rămân nereformate), societatea (care e lipsită de potenţialul pe care îl are, în teorie, un asemenea partener).

Iar în timp ce cei mulţi au de pierdut, câţiva oameni obţin câştiguri exponenţiale – în bani şi influenţă. Ei sunt liderii de sindicate şi verii lor mai mari, oamenii politici, care speculează tezaurul electoral pe care sindicaliştii-şefi îl pun pe masă, în acest tip de coabitare mereu netransparentă.