Sari la conținut

Ce spune condamnarea torționarilor despre societatea românească de azi

Dacă ne legăm doar de cazurile particulare și modul în care comunismul a lăsat aceste crime, fără să punem sub sub semnul întrebării ce s-a intâmplat înainte și ce se întâmplă acum, pierdem miza. Cum pe de o parte a existat o continuitate în practici, există riscul ca lucruri similare să se mai întâmple.

Nu ar trebui ca Vișinescu și Ficior să fie simpli țapi ispășitori — procesele lor trebuie să ridice problema modului în care participăm azi, mai mult sau mai puțin pasiv, la suferința altora.

Să ne imaginăm următorul scenariu: ai o bază juridică care spune că oamenii trebuie să fie tratați decent în centrul de detenție și ai un ordin care vine de la ministru sau de la un responsabil politic și care spune nu respecta legea. Atunci unde te mai poziționezi? Asculți de sistemul juridic sau de telefon?

Câți dintre noi, mari democrați ai vremurilor noastre, nu facem anumite lucruri despre care știm că sunt ilegale, dar pe care le facem pentru că am primit ordin de la superior, sau pentru că toată lumea le face și sunt parte integrantă a practicilor de zi cu zi.

Acțiunea obedientă a unei persoane față de autoritate, indiferent de contextul ideologic, această obediență în totală ignorare a principiilor legii, este lucrul care ar trebui să ridice mari semne de întrebare. Pentru mulți dintre comandanții închisorilor ceea ce făceau era o muncă: își indeplineau niște obligații și asta îi făcea să se simtă deresponsabilizați moral. Deși nu erau toți constrânși să facă asta. În termeni psihanalitici, când crezi că ești instrumentul Marelui Celuilalt, al Ideii, poți face orice, crezi că orice ai face este bun.

Dar eu cred că mai degrabă torționarii au acționat tocmai fiindcă ei nu se simțeau limitați de autoritate sau de lege. Asta la nivelul micro. La nivelul macro, autoritatea statală nu mai era o autoritate limitată de drept.

Astăzi ne este ușor să spunem că atunci era comunism, ca o justificare a atrocităților. Da, pe de o parte proiectul comunist a fost un dezastru și a permis să se întâmple astfel de tragedii, dar există și alte aspecte care au permis așa ceva, cum ar fi practicile inerente sistemelor penitenciare și istoria sau memoria instituțională a represiunii ce nu se limitează numai la comunism.

Privirea spre trecut ar trebui să ne facă să înțelegem că și în zilele noastre de multe ori participăm la lucruri ale căror consecințe sunt foarte dure — mai ales în cazul celor ce activează în zonele de exercițiu al puterii, fie ea statală sau privată.

Există situații în care ne raportăm la activitățile noastre fără să ne gândim la implicațiile etice și câteodată chiar la cele juridice. Spre exemplu, ceea ce se intâmplă cu refugiații în locuri ca Grecia, Macedonia, Serbia. Când se stabilește ca refugiații să nu mai fie lăsați să treacă, jandarmii, grănicerii, sunt forțați să reprime și participă astfel la o constantă stare de ilegalitate în raport cu dreptul internațional (conform căruia statele sunt obligate să ofere protecție refugiaților n.r.). Un alt exemplu ar fi funcționarii bancari care intermediază afaceri problematice, cum au scos la iveală dosarele Panama. În plus, fiecare dintre noi, prinși în activitățile cotidiene, lăsăm ca lucruri de multe ori oribile să se întâmple în jurul nostru și participăm astfel la ele.

Trebuie să fim atenți la ceea ce ce numim azi sistemul de legi de luptă antiteroristă. Nu zic că trebuie să fim suspicioși față de tot, dar să fim conștienți când se deschid niște porți către o putere a statului care nu mai poate fi controlată.

Atunci ce ar trebui să facem? Pentru mine răspunsul ar sta în sfera raționalității publice, a participării: mergem la alegeri și luăm puterea, facem asociații politice noi și așa mai departe.

Este extrem de important că s-a ajuns la condamnări ale foștilor comandanți de penitenciare comuniste, mai bine mai târziu decât niciodată. A lipsit o cercetare istorică și juridică la timp, fiindcă au fost blocate instituțional din cauza lipsei unui consens politic public.

Modelul german

Prin comparație, unul dintre modelele care a funcționat este Germania în raport cu Holocaustul — ce s-a intâmplat după anii ‘60, fiindcă anii ‘40 - ‘50 nu au fost așa eficienți. Încă auzim de proces după ce a fost prins un membru SS.

Foto: închisoare Stasi, de Guliver/Getty Images

A existat o muncă constantă în a adresa problemele din punct de vedere juridic. Un moment important a fost când și-au dat seama că dreptul nu poate să facă totul și a apărut o muncă importantă făcută mai ales de către istorici (după anii ‘60). Din punctul meu de vedere asta e fundamental. A existat și o dimensiune emoțională, dar s-a produs cercetare serioasă pentru perioada respectivă.

Din sfera de cercetare s-a trecut spre dezbatere, educație, și apoi către public. În plus, literatura a contribuit foarte mult  — perspectiva artistică poate să ajungă în zone în care dreptul nu poate, iar istoria poate nu este interesată.

În România, justiția de tranziție riscă să devină o apologie a prezentului și asta nu mi se pare deloc bine, fiindcă ne impiedică să adresăm problemele actuale.

Condamnările torționarilor conduc la ideea că am scăpat de problemele acestea, dar dacă deschizi televizorul vezi că nu suntem chiar atât de evoluați. Vezi că nu suntem cel mai funcțional stat de drept. Prezentul este până la urmă construit de drept, iar dacă adresăm trecutul uitând de prezent sau pe baza unui prezent imaginar, construim iluzii.

Sunt câteva probleme pe care le ridică justiția penală de tranziție. Cea mai importantă dezbatere în jurul teoriei dreptului vine în jurul anului 1957 în Harvard law review: doi filosofi care discută în termeni extrem de abstracți. Pe scurt:

1. H. L. A. Hart spunea că nu poți să judeci retroactiv acte care la un moment dat nu erau considerate crime, fiindcă violezi un principiu de securitate juridică. E ilegal să aplici legea retroactiv. Potrivit lui Hart, dacă vrem să condamnăm actele din trecut putem să o facem, dar trebuie să fim conștienți că nu este vorba de o acțiune legitimă din punct de vedere juridic, ci ține de o poziție politică — e mai degrabă o formă simbolică de a se adresa trecutul, cu intenția de a-l redresa.

2. Cealaltă poziție, a dreptului natural, susține că în sistemele represive nu exista formă de drept, așa că tot ce se intâmpla era într-un vacuum juridic. Astfel există o obligație să reconstruim legalitatea și să facem justiție. Nu este vorba de retroactivitate, fiindcă dintotdeauna acele acte erau ilegale.

Din punctul meu de vedere Hart ne ajută să înțelegem mai bine ce s-a intâmplat.

Despre autor:

Este Assistant Professor in Law la University of Nottingham School of Law. A făcut doctoratul la Ecole de Droit de la Sorbonne (Université Paris 1) cu o teză asupra relației dintre drept și politică în România comunistă. Din 2013 cercetează influența ideologiilor autoritare asupra dreptului în perioada interbelică (din Europa Centrală). În prezent scrie o carte despre transformările teoretice ale dreptului în cadrul proiectului comunist.

Pe același subiect: 

De ce au început condamnările torționarilor comuniști abia acum?

Ultimii torționari

Titlul și sublinierile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)

Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea pe Facebook