Sari la conținut

Coreea de Nord și leadership-ul american

La începutul lunii august, a existat o perioadă de două săptămâni în care Coreea de Nord nu a lansat nicio rachetă și nu a testat nicio bombă nucleară. Acel scurt interval a fost deajuns pentru a-l face pe Rex Tillerson, secretarul de stat al SUA, să declare că liderul Coreei de Nord, Kim Jong-un, dovedește “reținere”. Poate că, a concluzionat Tillerson, Kim este gata să intre în dialog. Într-o oarecare măsură, Tillerson ar putea să aibă dreptate.

Într-adevăr, afirmația potrivit căreia Coreea de Nord arată reținere era prematură: aceasta a lansat de atunci trei rachete balistice cu rază mică de acțiune de pe coasta de est către mare și, mai amenințător, o rachetă balistică pe deasupra nordului Japoniei. Optimismul lui Tillerson legat de această scurtă pauză reflectă presiunea la care sunt supuși diplomații de a da asigurări aliaților (iar în cazul lui Tillerson, șefului său, președintele Donald Trump) și de a calma tensiunile cu inamicii.

Oricum, Tillerson are probabil dreptate că Coreea de Nord este dispusă să discute cu Statele Unite, însă numai ca de la un stat nuclear la altul. Ceea ce liderii nord-coreeni nu sunt în mod evident dispuși să facă, este să respecte cerințele Americii, și anume ca negocierile să se bazeze pe angajamentele internaționale din 2005, de la sfârșitul celei de-a patra runde a așa-numitelor discuții din Grupul celor șase.

În topul acestor angajamente, consacrată în declarația comună de la încheierea convorbirilor, este abandonarea de către Coreea de Nord a “tuturor armelor nucleare și a programelor nucleare existente”. În schimb, celelalte cinci participante la negocieri (China, Japonia, Rusia, Coreea de Sud și SUA) trebuiau să furnizeze Coreei de Nord energie și asistență economică, să-i respecte suveranitatea și să normalizeze relațiile diplomatice cu aceasta. Cei cinci participanți și-au respectat angajamentele însă Coreea de Nord și le-a repudiat pe ale sale în 2009.

Conform criticilor, crearea unei precondiții care cere Coreei de Nord să-și respecte angajamentele inițiale înseamnă o lovitură fatală dată noilor negocieri. Și, într-adevăr, regimul lui Kim nu s-a arătat interesat de reluarea discuțiilor în Grupul celor șase, al cărui scop declarat este să denuclearizeze peninsula coreeană. În constituția din 2013, pentru prima dată, Coreea de Nord s-a referit la ea însăși folosind termenul de “stat nuclear”.

Pe bună dreptate, Tillerson se referă la o politică pe două planuri față de Coreea de Nord. Unul dintre planuri este dialogul; celălalt, presiunea, aplicată prin sancțiuni și alte măsuri cu scopul izolării Coreei de Nord și convingerii liderilor acesteia că nu are niciun viitor cu armele nucleare.

După testele noilor rachete balistice intercontinentale (ICBM) de luna trecută, Tillerson și ambasadorul american la ONU, Nikki Haley, s-au concentrat pe cel de-al doilea plan, lucrând cu alți membri ai Consiliului de Securitate pentru impunerea celor mai dure sancțiuni posibile împotriva Coreei de Nord. Aceste sancțiuni ar putea eroda mare parte din comerțul nord-coreean cu China, colacul de salvare economic al regimului lui Kim.

Însă SUA nu se poate baza în mod excesiv pe celelalte țări pentru a constrânge regimul nord-coreean, al cărui program nuclear nu este doar un efort simbolic. Așa cum arată testele ICBM, scopul este amenințarea explicită a SUA pentru a o determina să-și reducă prezența în Asia de Nord-Est și poate chiar să-și reconsidere alianțele cu Japonia și Coreea de Sud.

Acest țel ambițios are susținere tacită în lume: Rusia și China au propus ca SUA să-și suspende exercițiile militare anuale comune cu Coreea de Sud, în schimbul înghețării programului nuclear nord-coreean. Această propunere “freeze-for-freeze” aparent imparțială ar face mai mult pentru slăbirea alianței dintre SUA și Coreea de Sud decât pentru împiedicarea Coreei de Nord să dezvolte arme nucleare care pot fi lansate.

Această propunere subliniază cât de dificilă este organizarea unui răspuns internațional la problema nucleară nord-coreeană. Deși China a fost de acord cu recentele sancțiuni din Consiliul de Securitate, scepticismul este  general cu privire la existența unui consens intern referitor la viitorul peninsulei coreene. În ceea ce privește Rusia, aceasta pare să urmeze o politică externă ghidată mai mult de resentimente decât de interesul național.

În acest timp, aliații SUA din regiune sunt sub o presiune uriașă. Noul guvern din Coreea de Sud este blocat între nevoia de a-și administra relațiile cu SUA și dorința de a deschide un dialog cu Nordul. Și, așa cum arată ultima lansare de rachetă a Coreei de Nord, găzduirea de către Japonia a capacităților militare americane o pune pe aceasta în prima linie a crizei.

Această situație complexă ar necesita o diplomație atentă și precisă chiar și în cele mai favorabile perioade iar  ca SUA să se  folosească de diversele pârghii ale puterii sale. Însă aceasta nu e deloc o perioadă favorabilă. Trump a fost extrem de schimbător, predispus la declarații în afara scriptului pe acest subiect. Aceasta i-a determinat pe Tillerson și secretarul apărării James Mattis să dea asigurări liniștitoare iar pe alții să încerce să diminueze impactul unor declarații belicoase despre “foc și furie”.

Afirmațiile lui Trump despre rolul Chinei în rezolvarea problemei nu sunt de ajutor pentru că sugerează interesul de a transfera sarcina strunirii regimului Kim în schimbul unor vagi promisiuni economice și comerciale. Rezultatul este senzația unei neseriozități din partea americanilor într-o situație dintre cele mai serioase.

Administrația Trump are la dispoziție toate componentele unei strategii eficiente pentru Coreea de Nord: cooperarea Chinei, presiuni asupra Coreei de Nord prin sancțiuni și izolare, liniștirea aliaților inclusiv prin furnizarea celor mai moderne sisteme de apărare anti-rachetă și disponibilitate către negocieri. Dar pentru ca toate aceste instrumente să aibă impact, ele trebuie utilizate concertat și cu precizie în ton și în substanță, o calitate a artei guvernării pe care administrația Trump o dobândește cu greu.

În acest sens, provocarea din Coreea de Nord nu este doar o criză nucleară. Este și o criză a calității leadership-ului din SUA. Multă lume sesizează problema, însă nimeni nu știe deocamdată cum să o depășească.