Sari la conținut

Creșterea economică mondială e șubredă

Foto: Guliver/Getty Images

Situația actuală

NEW YORK – Fondul Monetar Internațional a revizuit în scădere prognozele cu privire la creșterea economică globală, din nou. Nimic surprinzător, economia mondială are câteva speranțe, dar multe dintre ele pălesc într-un ritm galopant.

În ceea ce privește economiile avansate, cea a Statelor Unite a cunoscut o creștere economică doar pe două trimestre cu o medie de 1%.

O politică de relaxare monetară continuă a adus o revigorare ciclică a zonei Euro, deși potențialul de creștere în majoritatea țărilor europene rămâne sub pragul de 1%. În Japonia, ”Abenomia” (măsurile și politicile întreprinse de Prim-ministrul Shinzo Abe n.r.) pare să rămână fără combustibil — ritmul dezvoltării economice s-a diminuat constant din a doua jumătate a anului 2015 și se află acum aproape de recesiune.

În Regatul Unit, nesiguranța ce planează asupra deznodământului referendumului din iunie, cu privire la rămânerea în UE, determină firmele să amâne angajările și cheltuielile de capital.

Alte economii dezvoltate – precum Canada, Australia, Norvegia – se confruntă cu probleme din cauza prețurilor scăzute pentru comodități.

Situația nu se prezintă mai bine nici în cazul economiilor emergente. În grupului țărilor BRICS, două dintre ele (Brazilia și Rusia) sunt în recesiune, una (Africa de Sud) crește într-un ritm extrem de lent, iar alta (China) se confruntă cu o încetinire a creșterii economice structurale. India pare să se descurce doar fiindcă – citându-l pe guvernatorul băncii sale centrale, Raghuram Rajan – în țara orbilor, chiorul e rege. Multe alte piețe emergente au cunoscut o dezvoltare lentă începând cu anul 2013, din cauza condițiilor externe instabile, fragilității economice interne (provocată de politicile fiscale, monetare și de creditarea relaxată din anii buni) și, deseori, a rabatului de la reformele necesare pieței în favoarea capitalismului de stat.

Creșterea reală rămâne sub nivelul creșterii potențiale

Potențialul de creștere economică s-a diminuat atât în cazul economiilor avansate, cât și în cel al economiilor emergente. În primul rând, gradul mare de îndatorare publică și privată limitează cheltuielile (în special cheltuielile de capital generatoare de creștere economică), care au scăzut (ca procent din PIB) la rândul lor în urma crizei economice globale și nu au reușit încă să revină la nivelul existent înaintea declanșării acesteia.

Diminuarea nivelului investițiilor înseamnă o creștere mai lentă, în timp ce populația îmbătrânită a țărilor dezvoltate – acum din ce în ce mai numeroasă și în țările emergente (de exemplu în Rusia, China și Coreea) – scade aportul forței de muncă în producție.

Creșterea inegalității veniturilor, dar și adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci, dau naștere tendințelor de economisire excesivă a banilor (saving glut ). Pe măsură ce avuția este redistribuită dinspre forța de muncă spre capital, cei care erau predispuși să cheltuiască (gospodăriile cu venit mic și mediu) lasă locul celor care sunt predispuși să economisească (gospodării cu venituri mari și corporații).

Prin urmare, o contracție ciclică prelungită provocată de reducerea nivelului investițiilor duce la perspective de creștere economică extrem de reduse. Economiștii descriu acest caz drept ”histereză” (hysteresis): șomajul pe termen lung provoacă erodarea capitalului uman; și, pentru că inovația e înglobată în bunurile de capital, investițiile scăzute duc la o creștere mai lentă.

În cele din urmă,  având de-a face cu atât de mulți factori ce încetinesc potențialul de creștere, reformele structurale sunt necesare pentru a impulsiona potențialul de creștere.

Astfel de reforme sunt implementate într-un ritm aflat sub nivelul optim, atât în țările cu economii avansate, cât și în cazul economiilor emergente, deoarece acestea presupun costuri inițiale mari, în timp ce efectele benefice își vor face simțită prezența abia pe termen mediu sau lung. Situația conferă un avantaj politic însemnat taberei oponenților reformelor.

În tot acest timp, creșterea reală rămâne sub nivelul creșterii potențiale, și așa diminuate. Un proces dureros de reducere a gradului de îndatorare presupune ca multe cheltuieli publice și private să scadă, iar economisirea să crească pentru a reduce deficitele, datoria publică.

Acest proces a început în Statele Unite după spargerea bulei imobiliare, apoi a cuprins și Europa și este acum în plină derulare pe piețele emergente care au trăit în ultima decadă ”pe datorie”.

Există soluții, dar nu sunt ușor de adoptat din motive politice

Totuși, acest amestec de politici nu a fost ideal. În cazul economiilor avansate, virajul prea brusc către restricțiile financiare și reforme fiscale a făcut ca povara unei revigorări a economiei să cadă aproape în întregime pe umerii politicilor monetare neconvenționale, cu rezultate slabe (în anumite cazuri, efectele acestor politici s-au dovedit chiar contra-productive).

De asemenea, ajustările asimetrice dintre economiile debitoare și cele creditoare au subminat creșterea. Primele dintre acestea, în urma faptului că au cheltuit mult și au economisit puțin, au fost apoi nevoite să facă opusul — în timp ce economiile creditoare nu au fost forțate să cheltuie mai mult și să scadă economisirea.

Consecința a devenit exacerbarea tendințelor de economisire și o reducere a investițiilor la nivel global.

În cele din urmă, ”histereza” a slăbit și mai mult creșterea reală.

Nu există soluții ușoare din punct de vedere politic pentru dilemele actuale din cadrul economiei globale. Datoriile nesustenabile uriașe trebuie reduse rapid și în mod ordonat pentru a preîntâmpina o prelugire (timp de un deceniu sau chiar mai mult) a procesului de reducere a datoriilor.

Însă mecanismele de reducere ”ordonată” a nivelului datoriilor nu se află la îndemâna statelor suverane și sunt destul de greu de implementat la nivelul firmelor, gospodăriilor și instituțiilor financiare din interiorul respectivului stat. De asemenea, reformele structurale și reformarea piețelor financiare sunt necesare pentru încurajarea potențialului de creștere. Însă, dată fiind prăpastia mare dintre realizarea costurilor și obținerea beneficiilor, asemenea măsuri sunt extrem de nepopulare, mai ales în cadrul economiilor aflate deja în criză.

Nu va fi ușoară nici abandonarea politicilor monetare neconvenționale, din moment ce Rezerva Federală a Statelor Unite a semnalat recent că va normaliza politicile pentru rata dobânzii într-un ritm mult mai lent decât se preconiza.

Între timp, politicile fiscale – în special investițiile publice productive care conduc spre creșterea cererii și ofertei – sunt prizonierele nivelului ridicat al datoriilor și austerității orientate greșit, chiar și în cazul țărilor ce au capacitatea financiară de a impune o consolidare lentă.

Prin urmare, deocamdată, rămânem în continuare sub zodia denumită de FMI ”noua mediocritate”, de Larry Summers drept ”stagnare seculară” și de chinezi drept ”noua normalitate”. Cu siguranță nu există nimic normal sau sănătos în privința unei economii care mărește inegalitățile și duce, în multe țări, la reacții populiste (atât pe partea dreptă a spectrului politic, cât și pe cea stângă) — ce se împotrivesc politicilor globalizării, piețelor libere, migrației și inovației tehnologice.

 

Titlul, introducerea și intertitlurile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)

Urmăriți Opinii și Analize care explică actualitatea și pe Facebook.

Copyright: Project Syndicate 2016 - The Global Growth Funk