Sari la conținut

Cum a dat Putin semnale, încă de acum 10 ani, că va declanşa războiul hibrid

În 11 şi 12 aprilie, arată Marina SUA, distrugătorul Donald Cook a fost survolat în mai multe rânduri de două avioane SU-24 şi un elicopter KA-27 Helix. Aparatele ruseşti au zburat la mică altitudine, foarte aproape de nava americană şi, arată Pentagonul, manevrele executate au avut caracterul unui "atac simulat". Totodată, piloţii ruşi nu au răspuns apelurilor iniţiate de militarii americani, în limbile rusă şi engleză.

Incidentele sunt în "totală contradicție cu normele profesionale ale forţelor militare care operează în proximitate în apele internaționale și în spațiul aerian internațional", a declarat, miercurea trecută, pe acest fond, secretarul de presă al Casei Albe, Josh Earnest. "În opinia mea aceste manevre în imediata apropiere a (distrugătorului) Donald Cook, sunt neprofesioniste si nesigure", a transmis, tot atunci, printr-un comunicat, amiralul Mark Ferguson, comandantul forţelor Navale ale SUA pentru Europa şi Africa.

În fapt, luările de poziţie de mai sus se referă la unul dintre cele mai recente cazuri de hărţuire, în apele internaţionale, a navelor militare americane de către avioane şi elicoptere de luptă ruseşti. Unul dintre cele mai recente incidente, dar după aprecierea The Guardian, şi una dintre cele mai riscante întâlniri dintre forţele armate ale două ţări, de-a lungul ultimilor ani.

În schimb, prin intermediul canalului media Sputnik de exemplu, Moscova a catalogat incidentul din Marea Baltică drept unul "minor", iar reacţia Washingtonului ca una "agresivă", deşi de data aceasta Pentagonul a pus la dispoziţia publicului inclusiv filmările făcute de pe puntea distrugătorului. Dar, nu ar fi pentru prima oară când în presa finanţată de Kremlin filmul bate realitatea şi interpretarea se substituie faptelor. Dat fiind stilul consacrat al regimului Putin, ar fi mai degrabă o premieră ca asta să nu se mai întâmple.

Joi, 14 aprilie, cele două momente de maximă tensiune din 11 şi 12 aprilie au fost urmate de încă unul, de factură similară. Un aparat SU-27 a interceptat în apele internaţionale ale Mării Baltice un avion american de recunoaştere, RC-135, manevrele executate fiind considerate ostile şi periculoase. Pe canalele aferente, oficialii politici şi militari de la Washington au protestat pe lângă guvernul de la Moscova. Prin intermediul Ministerului Apărării, Moscova a transmis că versiunea americanilor asupra cazului din 14 aprilie nu concordă cu realitatea, avionul rus acţionând corespunzător cu acordurile internaţionale.

Înclinaţia spre faza mai dură a Războiului Rece

Realitatea este că, în ultimii doi ani, de la anexarea violentă a Crimeei de către Federaţia Rusă, în martie 2014, numărul incidentelor de acest gen a crescut alarmant.

Avioanele ruseşti au executat cu aceste ocazii nu doar manevre de intimidare la adresa navelor marinei SUA şi a NATO, ci şi forţări ale spaţiului aerian, în cazul unor state suverane şi membre NATO.

Din perspectiva acestui tip de confruntare, voci avizate au făcut adesea şi pe bună dreptate trimitere la o întoarcere în timp în relaţia Moscova-Washington. Altfel spus, o revenire de rău augur la obieciurile din anii Războiului Rece, când forţele aeriene şi navale ale URSS şi ale SUA nu s-au scutit reciproc de asemenea "întâlniri".

Dar dacă luăm ca reper acest aspect istoric, chestiunea centrală cu Putin, oricât de dragă i-ar fi acestuia resuscitarea Războiului Rece, este că predecesorii săi la cârma URSS au spus la un moment dat STOP. E drept, şi atunci iniţiativa le-a aparţinut americanilor. După patru ani de negocieri (1968-1972), Uniunea Sovietică şi Statele Unite au semnat, la 25 mai 1972, acordul numit "Prevenirea incidentelor pe şi în largul mării", în esenţă un set de reguli şi proceduri prin care cele două super-puteri se angajau să nu se mai angreneze militar în acţiuni iresponsabile. Acţiuni ale căror inevitabile scântei aveau atunci, au şi acum potenţialul să proiecteze ulterior o flacără imposibil de gestionat.

Or, având în vedere fie şi numai evoluţiile din ultimii doi ani (de la anexarea Crimeei încoace), coroborate cu modul în care Kremlinul se raportează la acordul semnat cu Casa Albă în 1972, se pot trage două concluzii, şi de bun simţ, şi complementare:

- ca politică externă, Vladimir Putin acţionează în logica Răboiului Rece.

- iar militar, liderul de la Kremlin preferă o anumită perioadă a Războiului Rece, să-i zicem prima fază, în ideea că 25 mai 1972 ar fi linia de graniţă dintre ceea ce, sub spectrul unei convenţii ad-hoc, vom înţelege aici prin Prima şi prin Ultima fază.

Cum ar putea să gândească Putin altfel decât în termenii acestui viraj definitiv în timp?

În primăvara lui 2005, cu ocazia discursului anual în faţa naţiunii, preşedintele Federaţiei Ruse a expus public esenţa agendei sale politico-militare pe termen lung, atunci când a spus, textual, că "prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică" a secolului XX.

Din nefericire, la vremea respectivă şi chiar şi după invadarea Georgiei de către Rusia, trei ani mai târziu, prea puţini lideri, strategi şi analişti au tratat cu rigoarea cuvenită declaraţia deceniului.

După 11 ani, şi mai cu seamă de la momentele Maidan şi Crimeea încoace, a devenit limpede că declaraţia respectivă nu a fost nicidecum răbufnirea unui fost KGB-ist frustrat de căderea Zidului Berlinului şi nici bocetul de ciudă al unui şef de stat neputincios, ci un avertisment făţiş. Mesajul fusese transmis, mai trebuia să-l şi descifreze cineva corect.

Iar de aici intrăm, uşor-uşor, într-un teritoriu nou şi totuşi vechi, cel al semnalelor-cheie, din vreme transmise Vestului şi Estului de către Putin şi emisarii lui. Semnale-cheie transmise direct sau prin locotenenţi precum premierul, ministrul de Externe, ministrul Apărării, ori analiştii din "think-tank"-urile moscovite, aceste din urmă organisme nefiind altceva, în contextul arhitecturii puterii de la Moscova, decât relee şi amplificatoare pentru mesajele oficiale.

Despre ce ar fi, mai exact, vorba?

"Soft power" cu levierul

Iniţial, în Rusia, conceptul de "soft power" a atras atenţia mult mai puţin decât în alte părţi. Pornind de la această constatare, pe care o face în cartea sa "Putin's propaganda machine", profesorul Marcel Van Herpen arată că, spre deosebire de China, în Rusia cartea unui alt profesor, Joseph Nye, în care conceptul a apărut pentru prima dată, nici măcar nu a fost tradusă. În prima fază, mai explică Van Herpen, nici Putin şi nici Medvedev nu s-au dat în vânt după această construcţie. Şi, adăugăm noi, dacă cei doi nu au părut interesaţi, nici în eşaloanele inferioare lucrurile nu ar fi putut sta altfel.

Iar cât priveşte explicaţiile ce pot fi date întârzierii cu care conceptul a început, de la un moment încolo, să fie dezbătut şi în Rusia, autorul citat are cel puţin două. Una ar fi aceea că, şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, ideea de putere era echivalată strict cu cea de "hard power". Cealaltă explicaţie ar ţine de faptul că acest concept de "soft power" era percepeut ca un produs tipic american.

Punctul de inflexiune apare, însă, odată cu revoluţiile colorate din Georgia şi Ucraina anilor 2003, respectiv 2004. "În acel moment - scrie Marcel Van Herpen - Kremlinul s-a trezit la noua realitate, anume că soft power ar putea, eventual, fi folosită ca o armă foarte eficientă".

Probema este că, la Moscova, "noua realitate" va fi, din nou, cu totul nouă. Iar asta se vede din start, încă de la primele teoretizări locale ale conceptului de "soft power", în esenţă marcate de o îndepărtare ireversibilă de la definiţia dată, la origini, de Nye, anume acea capacitate a unei ţări de a seduce, de a atrage şi a coopta alături de ea alte state altfel decât prin forţă, coerciţie cumpărare.

Marcel Van Herpen face trimitere la un articol din Nezavisimaya Gazeta, din primăvara lui 2005, în care autorii materialului reduc practic ideea de "soft power" la o pârghie primitivă de manipulare. Îl reduc, deci, conceputal, dar practic îi lărgesc astfel aria şi stilul de folosire. Ideea centrală, aşa cum reiese din articolul preluat de Van Herpen din publicaţia rusă: influenţarea sau crearea unei situaţii politice, evident în afara ţării, prin experţi dedicaţi acestui scop şi prin agenţi de influenţă. Exemplele preferate de ruşi pentru a ilustra cum funcţionează în realitate mecanismul sunt filialele naţionale ale unor ONG-uri, precum Fundaţia Soros sau Centrul Carnegie.

Or, putem observa şi singuri, în vara lui 2012, ONG-urile din Rusia, cele cu finanţare integral sau parţial străină, sunt clasificate ca "agenţi străini". Prin lege. Mutarea şochează, gestul e radical. Dar totul se suprapune pe fondul unor evenimente urmărite cu maximă intensitate de echipajul lui Putin, precum Primăvara arabă din 2011 sau demonstraţiile ample de pe străzile Moscovei, în aceeaşi perioadă. Evenimente care au stârnit la Kremlin furia, probabil şi temeri cu privire la stabilitatea regimului.

De altfel, în siajul discuţiilor din acel an pe marginea activităţii ONG-urilor, Vladimir Putin le-a asimilat, în intervenţiile sale publice, unor pârghii majore de destabilizare a ţării. La fel, în opinia liderului de la Kremlin, metodele şi instrumentele pe care le implică termenul original de "soft power" nu ar fi altceva decât scurtături spre cultivarea extremismului, a separatismului, naţionalismului; scurtături spre manipularea opiniei publice şi ingerinţa în afacerile interne ale unui stat.

Interesant de remarcat, în documentarea sa profesorul Van Herpen a dat peste un textul unui analist rus, care oferă tâlcul cuvenit semnalelor venite de la şeful statului. Pasajul citat sună astfel: "Putin subliniază că ceea ce el înţelege prin <<soft power>> include recurgerea la instrumente ilegale, activităţi sub acoperire". La rândul său Igor Ivanov, fost ministru de Externe în perioada 1998-2004, scria acum cinci ani despre nevoia Rusiei de a-şi diversifica metodele prin care îşi urmăreşte obiectivele de politică externă, printr-un "soft power" care să combine levierul militar cu pârghia energiei, ceea ce, indubitabil, Kremlinul a şi făcut în anii care au urmat.

Cert este că Putin însuşi, ca şi premierul său credincios, Dimitri Medvedev, iar odată ei doi un cor întreg de alţi oficiali şi analişti de casă, au emis de ani buni părerea că Rusia trebuie să-şi dezvolte propria strategie de "soft power". Dar nu ca americanii, ci ca ruşii. Or, având în vedere ceea ce ei înţeleg prin "soft power" - mai ales folosirea de instrumente ilegale şi de activităţi sub acoperire - şi raportându-ne la sensul original al conceptului, rezultă că "soft power"-ul rusesc este nimic altceva decât... un hibrid.

Hibrid - iată un cuvânt care în ultimii doi ani a făcut o nefericită carieră şi încă pare a nu-şi fi epuizat resursele de reconfigurare într-o asemenea direcţie.

Având, deci, în vedere semnalele date în anii anteriori de elita de la Kremlin, ar mai fi fost cazul să fie o surpriză următoarele:

- că războiul din Ucraina este unul hibrid?

- că tot hibridă a fost şi operaţiunea de anexare a Crimeei, prin "omuleţii verzi" şi printr-un "referendum" "sub acoperire", ori destabilizarea estului neocupat al Ucrainei?

- că hibrid a fost amestecul de balet diplomatic şi dezinformare prin media şi prin reţelele sociale, amestec graţie căruia Putin a reuşit să întreţină, la nivelul opiniei publice vest-europene, o atmosferă mult mai puţin ostilă Rusiei decât ar fi putut să aibă parte un stat agresor, care a modificat graniţe, a violat tratate şi, proiectându-şi forţa militară în tot mai multe puncte de pe glob, arată şi cu arma, nu doar cu vorba, că ar conduce oricând un efort internaţional de răsturnare a ordinii liberale?

- că hibridă este şi operaţiunea de capturare a unor pături largi din electoratul vest şi est-european, prin intermediul unor partide locale, de factură nu doar eurosceptică, ci în primul rând extremistă, şovină? Sume generoase de bani, o ţesătură uriaşă de reţele de influenţă difuze, canale media şi sociale pentru transmiterea şi amplificarea mesajelor în toate aceste ţări, Kremlinul le-a pus din timp la bătaie. La acest capitol, Putin procedează în zilele noastre la fel cum a proceda Lenin în zilele lui – internaţionalizează mişcări cu fundamente oarecum clandestine (finanţându-le, consiliindu-le, promovându-le prin minciună brută şi tactici de dezinformare). Tumultul bolşevic al mişcărilor de acest gen din anii '20, '30 spre '40 cunoaşte o “renaștere culturală” și o revenire temeinică în forţă.

- sau că azi, cu o intensitate ce-şi are precedent doar în perioada cea mai violentă a Războiului Rece, bombardierele sau aparatele de vânătoare ale aviaţiei ruse hărţuiesc nave "ostile" pe tot mai multe mări şi forţează spaţii aeriene a tot mai multe ţări?

Liderii, strategii şi chiar societatea civilă din spaţiul euro-atlantic ar comite o greşeală enormă să scape din vedere acest termen - "hibrid" - atunci când vor să înţeleagă fără rest Rusia lui Putin, acţiunile şi ambiţiile ei mai mult sau mai puţin explicite.

Experienţa, de la bolşevici încoace, a demonstrat indubitabil că atunci când folosesc aceiaşi termeni cu restul lumii, sensul va fi, în primul rând, unul diferit.