Sari la conținut
News Alert

Cum se poate folosi UE de un eşec în relaţia cu Rusia pentru a putea gestiona criza migraţiei

Călătoria a durat aproape patru luni şi a avut loc acum trei ani. Am venit în Suedia cu ajutorul traficanţilor plătiţi de păriniţii mei. Am trecut ilegal munţii, am călătorit în camioane, în maşini private şi bărci”. Povestea tânărului Shookrullah Alizadah e una din multele găzduite de Agenţia ONU pentru Refugiaţi pe site-ul său. Este, după toate standardele, o poveste de succes: Alizadah a supravieţuit traseului şi a ajuns în ţara în care a dorit. Drumul nu doar că a durat patru luni, dar a şi presupus parcurgerea a şase ţări, pe o axă lungă, Afganistan-Iran-Turcia-Grecia-Italia-Suedia.

Pentru că tocmai pierdusem una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea, nu am mai putut risca şi vieţile celorlalte două, fiicele mele”. E dincolo de dubiu cât de puternică a putut fi motivaţia lui Mahmoud atunci când a decis să facă orice pentru a pleca în Europa. Soţia îi fusese ucisă într-un bombardament asupra districtului Yarmouk, situat la numai câţiva kilometri de centrul Damascului, capitala Siriei. Împreună cu micuţele Rose şi Jasmine, Mahmoud a ajuns în Italia trecând ilegal prin Liban, Algeria, Tunisia şi Libia. Pe ţărmul italian au păşit după câteva zile de plutit într-o barcă libiană, cu încă 200 de persoane la bord. Era o noapte de aprilie, în 2014, când au debarcat.
Poveşti, mai bine spus drame, precum cele două de mai sus, pot fi culese cu sutele de mii, cu milioanele chiar.

Începând din 2015, fluxul de refugiaţi, în special sirieni şi afgani, care iau calea Europei Occidentale, care transformă coastele Greciei şi pe ale Italiei în perimetre tulburătoare şi care cer apoi azil politic cu precădere în ţări ca Suedia şi Germania a explodat. În scurtă vreme,a dobândit greutatea unei crize internaţionale, fără precedent la nivelul UE şi, după câte s-a putut observa, lipsită de o reacţie comună la înălţimea provocărilor puse de fondul problemei.

De când criza a fost lansată cu toate motoarele la apă (şi cu bărcile traficanţilor libieni, şi prin porozităţile unor secţiuni ale frontierei turce), a izbit în mod constant predilecţia pe care au câştigat-o la nivelul a numeroase guverne europene două mari şcoli de gândire: distribuirea contabilicească a migranţilor (celebrele cote) cu suspendarea de facto a acordurilor care guvernează traversarea continentului, respectiv ridicarea de garduri, din diferite tipuri de sârmă, în interiorul Europei. Or, nici una, nici cealaltă nu pot fi considerate metode eficiente de abordare a unui fenomen care, oricum ai lua-o, rămâne dificil de contracarat. În schimb, şi una, şi cealaltă sunt căi cu sens unic care facilitează amplificarea unor iluzii — acele iluzii care aproape au demolat Europa în prima jumătate a secolului XX: extremismul sălbatic, naţionalismul de grotă. Cu corolarul lor neechivoc - dezintegrarea în chip monumental a valorilor fundamentale din lumea civilizată (funest preludiu!).
Dar dacă tot acest balet nefericit - în care diverse ţări şi instituţii europene produc într-una idei lipsite de temei, iar o seamă întreagă de partide vând publicului iluzia soluţiilor-panaceu – îşi are originiea, în primul rând, în direcţia greşită spre care priveşte Europa? Degeaba cauţi soluţii dacă nu ai înţeles sau dacă nu ai vrut din start să înţelegi de unde începe, cu adevărat, problema.
Din acest punct de vedere, deficitară pare a fi însăşi raportarea la fapte.

Fuga vizibilă şi exodul în surdină

Iar faptele, în cazul de faţă, vorbesc de la sine. Originile crizei migraţiei nu sunt în Europa, ci în afara continentului. Este un fapt. Originile crizei se găsesc în Orientul Mijlociu şi se găsesc în Africa (de Nord, de Vest, de Est). În această ordine. În Europa, putem eventual vorbi de reverberaţiile ei. Oricât ar putea fi de tentant să le confunzi, unda de şoc e una, iar epicentrul alta. Despre asta e vorba.

Nu ar fi, deci, raţional ca şi în acest caz, la fel ca în medicina de urgenţă, pansamentul să fie aplicat pe rană, iar garoul să fie pus în amonte, nu în aval?
Poate să sune simplu, dar să fie al naibii de complicat. Şi chiar aşa este. Însă, până la urmă, ce ar putea fi simplu în relaţiile internaţionale, în crizele umanitare, pe o tablă cu multiple focare de conflict? Nici medicina de urgenţă nu este floare la ureche.


În concluzie, Comisia Europeană şi statele membre UE trebuie să privească înainte de toate spre ce se întâmplă dincolo de marginile Europei şi să acţioneze în primul rând acolo. „Acolo” înseamnă Orientul Mjlociu şi Africa. Da, nu numai Orientul Mijlociu, ci şi Africa.


De ce? Astăzi, fenomenul migraţiei care loveşte frontal Uniunea Europeană nu mai poate fi redus la fluxul care curge în neştire dinspre Siria, Irak, Afganistan. Ceea ce nu înseamnă că, luând ca reper discursurile şi planurile anunţate până acum, nu tocmai asta se cam întâmplă; din nefericire.
Or, cea mai mică dintre probleme, pe lângă existenţa  propriu-zisă a acestui flux, ţine de faptul că i se vor adăuga, într-un viitor palpabil, cifre tot mai mari refugiaţi şi imigranţi originari din Yemen şi Libia. Sunt, totuşi, două state eşuate, naţiuni în stare avansată de dezintegrare, platforme pe care gruparea Stat Islamic, de exemplu, încearcă să se regrupeze pe măsură ce pierderile înregistrate în Siria şi Irak se accentuează.


Care ar fi, în schimb, problema cea mare?
Ea rezidă în faptul că, simultan cu dislocarea care se consumă pe mult mai vizibilele axe Siria-UE, Irak-UE şi Afganistan-UE, are loc, mai în surdină, un real exod african. Ţinta lui, tot Europa. Datele disponibile arată că populaţii întregi din vestul, estul şi din centrul Africii îşi părăsesc căminele în căutarea unei vieţi mai bune sau, pur şi simplu, în speranţa că vor rămâne în viaţă.


Războaiele civile, conflictele sectare şi schimbările de climă coroborate cu tăierile masive de păduri, care afectează agricultura de subzistenţă într-o zonă în care ruralul predomină, împing milioane de africani spre Europa.
Sigur, nu toţi încearcă, din prima, soluţia Europa. Mulţi recurg, fie doar pentru o vreme, la soluţii aflate mai la îndemână, cum ar fi ţările vecine uşor mai paşnice, ori statele africane ce trec drept cele mai dezvoltate din regiune. Dar şi în aceste cazuri, câţi nou-veniţi pot să absoarbă chiar şi cele mai bogate ţări din Africa, în condiţiile în care nu sunt foarte numeroase şi, raportat la standardele europene, nici foarte avute, iar în multe cazuri nici foarte liniştite?


Pe deasupra, şi în Africa, la fel ca în Orientul Mijlociu, avem de-a face cu populaţii tinere şi foarte tinere. Oameni care, date fiind condiţiile sociale, economice şi politice din ţările de origine, nu îşi găsesc, cu toţii, un loc. Un loc de muncă, un loc în care să trăiască fără riscul de a fi prinşi la mijloc în diversitatea de conflicte sau varietatea campaniilor de terorizare.
Europa, chiar şi atunci când nu se profilează ca primă destinaţie, în vizorul lor tot va rămâne. Iar azi, mai mult ca oricând în ultimele decenii, totul se suprapune pe un fundal care amplifică premisele dislocării: dezvoltarea internetului, răspândirea telefoanelor „smart”, uşurinţa cu care reţelele sociale deschid ochii oamenilor şi ferestrele lumii.


Vizitez satul Ndiamaguene, în nord-vestul îndepărtat al Senegalului (...) Şeful locului a strâns practic toată comunitatea să ne întâmpine, iar oamenii au format un cerc în semn de bun venit, animat de femei în haine colorate şi de băieţi şi fete (toţi) veseli, cu zâmbete luminoase, aflaţi acasă, în pauza de prânz de la şcoală. Însă îţi dai seama, privind la ei, că ceva este în neregulă la acest tablou. În acest sat de 300 de suflete, aproape că nu există bărbat tânăr sau de vârstă mijlocie. S-au dus. Şi nu pentru că a fost o molimă. Au luat-o toţi la drum”, scria luna trecută Thomas L. Friedman. Comentatorul de la New York Times, ziar în paginile căruia a şi publicat rândurile de mai sus, s-a aflat în zonă cu o echipă de la National Geographic.
Secvenţa pe care Friedman o surprinde trădează un realism chiar mai fin decât cel prezent în statisticile privind evoluţiile demografice pe fiecare continent. Statistici care, dacă tot veni vorba, arată că, în Senegal, cam 42% din populaţie are sub 14 ani (încă un fapt remarcat de Friedman în articolul său). Iar spre deosebire de multe altele de pe continent, această ţară nu prea întinsă din vestul Africii stă bine la multe capitole. Ce să mai vorbeşti atunci de Somalia, Eritreea, Mali, Sudan, Republica Centrafircană, Burundi? Ca să dăm doar câteva exemple de locuri pe lumea asta în care, când vine vorba de dislocare, sărăcia lucie e surclasată de „jucăriile” kalashnikov şi bombe.


Este capabil continentul pe care trăim să găzduiască, să integreze, pur şi simplu să profite de un asemenea număr de imigranţi? Poate Europa să treacă printr-o asemenea aventură fără riscul unor fracturi? Se naşte o oportunitate sau se cască un abis?

Analogia necesară

Chiar dacă aparenţele pot fi îmbietoare, ar fi o mare eroare să răspundem acestor întrebări în alb sau negru, să refuzăm apelul nuanţelor, să ignorăm potenţialul substanţial al reglajelor fine.
Confruntate cu un declin accentuat al populaţiei, multe state membre UE sunt nevoite să umple golul astfel creat pe piaţa forţei de muncă. În aceeaşi măsură, este obligatoriu ca acest proces să se petreacă gradual, să fie coerent şi pliabil pe osatura furnizată de strategii complexe şi politici corelate. Nu în ultimul rând, cum poate fi în interesul Europei o Africă pe care am putea-o vedea golindu-se accelerat de cei mai temerari, calificaţi şi descurcăreţi cetăţeni ai săi? Drumul spre Europa e un calvar, iar în condiţiile unei clandestinităţi garantate şi sub imperiul unor costuri care exced posibilităţile reale ale unei familii obişnuite, devine limpede că africanii ajunşi pe Bătrânul continent au dat dovadă de calităţi demne de pus în ramă.

Cine va mai reconstrui un continent pe care exodul celor mai capabili se va suprapune pe un fond deja cariat, cel al unor state deja slabe, deja fragile politic, deja măcinate de violenţă? Poate fi o Africă încă şi mai instabilă în interesul Europei?
Uniunea Europeană dispune de suficiente resurse şi de multiple instrumente ca să se poată gândi la un desant economic şi politic pe continentul african. O intervenţie la scară largă şi pe termen lung, o implicare la firul ierbii menită, în final, să le dea milioanelor de africani câteva motive în plus să nu îşi mai asume riscurile colosale pe care le implică drumul din ţara de origine via Libia, via bărcile morţii, până ce dau de primul ţărm european.
Sigur, un asemenea plan poate reclama la un moment căutarea de sprijin suplimentar. Cel puţin, UE are cui să dea un prim telefon în acest sens. Parteneriatul cu SUA e modular, poate fi oricând adaptat pe noi direcţii, în măsura în care ele corespund intereselor celor doi actori. Nu mai trebuie, cred, teoretizată aici importanţa geostrategică a aliatului european pentru partenerul american. Au făctu-o destui experţi de-a lungul timpului, a demonstrat-o cu destule ocazii istoria experienţa ultimilor o sută de ani.


Sigur, rămâne ca şi în UE anti-americanismul, putinismul sau obtuzitatea, oricât de umflate la un moment dat, să nu atingă masa critică, astfel încât să pună efectiv în cui viitorul unui continent şi potenţialul unui parteneriat istoric.
Administrarea crizei migraţiei va fi un test major în acest sens, căci UE nu se va putea apăra numai cu garduri la graniţa terestră şi cu fregate la cea maritimă. Va fi o încercare sub greutatea căreia cele 28 de state membre ar fi bine să nu se prăbuşească, aşa cum s-a întâmplat recent cu un alt dosar strategic. Şi mă refer aici la cel privind tentativele de a închega o politică energetică comună sau, ca să fiu mai exact, la eşecul acestor tentative.

Fără a mai intra în detalii, vom face câteva constatări pe una din dimensiunile acestei politici care nu există, dar care ar fi putut rezolva atâtea dacă ar fi existat. O constatare ar fi că ţările membre UE nu negociază nici azi pe o singură voce cu Gazprom. Un astfel de cartel ar fi putut inversa raportul de forţe existent, în care Gazprom negociază cu statele mici şi dependente din poziţia de gigant. Implicit, ar fi lăsat Kremlinul fără levierul energetic cu care face adesea legea. Un astfel de cartel ar mai fi transmis Rusiei un semnal politic autentic şi puternic, un mesaj de coeziune, un mesaj de forţă.

Cu harta acestui cartel pe masa din biroul lui Putin, altfel poate că ar fi stat lucrurile şi cu planurile desenate de generalii ruşi pe hărţile militare din birourile Ministerului Apărării. Percepţia joacă un rol important în raportarea la celălalt. În acest context, absenţa unei politici energetice închegate la nivelul UE, coroborată cu jocul dublu al unor state membre nu au contribuit la formarea unei percepţii care să îi avatajeze pe europeni în relaţia cu Rusia. Pentru că el însuşi consideră resursa energetică drept o armă, Putin simte că are de partea sa întregul Univers atunci când vede că adversarul său se privează, singur singurel, de un instrument mortal. Şi-atunci, să te întrebi de ce mai pleacă la război?