Sari la conținut

Ghinion. Trăim într-o țară parțial morală

E cadru de unu. În spatele meu, în uşă, pitit după o plasmă, stă consultantul politic Felix Tătaru, încordat ca un elastic, privindu-și candidatul fix în ochi.

E cadru de unu la unu. Pe primul scaun din redacție stă celălalt consultant, Eduard Hellvig.

O casă, două case, șase case, cam multe. Așa că întreb.

Camera de televiziune are un defect: nu prinde foarte fidel trecerea prin toată paleta de culori a tonului pielii omului. Mai ales dacă omul nu are ton și pare de multe ori că nu e alcătuit din piele, carne și oase.

Deci, cum, domule Iohannis, șase case?

Păi, ghinion, iese răspunsul ca scârțâitul metalic al unei mașini fără emoție.

M-am tot gândit cum ar fi arătat cadrul filmat, dacă în loc de chipul viitorului președinte aș fi fost televizat eu, celălalt unu, din interviul unu la unu.

S-ar fi văzut clar, pe românește, că mă simt de parcă mi-aș fi prins mama cu minciuna. O roșeață până în șira spinării, amestecată cu un șanț de dezgust, un soi de trădare a rudei pe care nu poți să o dai afară în șuturi, dar nici la față nu prea mai dorești să o vezi.

Pe balcon, după un alt interviu unu la unu. Pe colțul mesei stă Nicușor, domnul Nicușor Dan. Sunt câteva elemente care i-au dat, de când îl știu, o aură simetrică domnului Dan. Șireturile trezite din somn și părul neîncheiat la capete, care se leagă perfect între ele numai cu mintea unui matematician, unul pe care poți să-l lași singur cu tabla și creta, dar încă nu cu țara.

O să mă voteze lumea, că s-a săturat de ăștia - îmi spune domnul Dan.

Ăsta, dacă nu mai devreme deja, e momentul în care o parte dintre cititori mă înjură copios - Ce faci, domne'? De ei te iei? De Ponta nu zici nimic, de penalii, cercetații, arestații țării, nu vorbești?

Ba da, vorbesc. Și?

România este o țară parțial morală. E în etapa civilizației "a furat, dar a și făcut pentru noi", în lanțul trofic al evoluției, fix după "comunismul cu față umană", care nu era altceva decât un soi de maimuță zâmbitoare pe scara democrației.

Cam ce altă explicație mi-ar putea oferi un sociolog dibaci pentru pentru cele şaptezeci de procente, voturi primite de un candidat arestat preventiv, prins acum câteva săptămâni că lua mită, în timp ce lua mita?

Prefer, așadar, să mă uit, să critic, să cer mai mult de la ceea ce unii consideră că se poate numi "speranță". Un preşedinte care mai are doi ani de mandat și un candidat învins în Bucuresti, care are în față alegerile parlamentare.

Pentru că pe mâna nepriceperii lor cresc șansele ca zâmbetul primatei democrației de cumetrie să ajungă majoritară. 

Iar dacă ei persistă în tăcere și nepricepere, ceea ce acum pare probabil devine implacabil: generația mea e încă o generație de sacrificiu.

Dorințele noastre pentru o sănătate nediluată, pentru străzi și autostrăzi, pentru parcuri si normalitate la ghiseu, țipă atât de tare, că mă întreb câteodată dacă nu cumva i-au asurzit.

E o listă atât de mare, care însă poate fi adunată sub un cuvânt atât de scurt: normalitate.

Normalitatea nu este însă o stare a unei națiuni la care se ajunge numai datorită liderilor. Și aici e următoarea etapă a evoluției unui popor: națiunea care nu mai asteaptă, ci se schimbă prin exemplul fiecărui individ.

Democrația nu vine din patru în patru ani, la vot, ci mai ales în intervalul dintre.

Îmi doresc să trăiesc ziua în care acel celebru "suntem 12", vânturat cu atâta responsabilitate națională, când vine vorba de jocul naționalei de fotbal, să fie declinat şi într-un "suntem 10", când 9 judecători ai Curții Constituționale dau verdicte de importanță națională.

Până atunci, eu unul, speranța mi-o pun în altceva: îmi învăț cu răbdare copiii să măsoare lumea cu rigla bunului simț şi cinstei.