Sari la conținut

INTERVIU. Situaţia din Turcia se suprapune pe o "gravă vulnerabilitate a României"

Digi24.ro: Politica regimului Erdogan a ridicat numeroase întrebări cu privire la capacitatea Ankarei de a se alinia valorilor promovate de Bruxelles, dacă e să luăm în calcul perspectiva oricât de îndepărtată a unei aderări la UE. Totuşi, Turcia este un jucător strategic pentru Uniune, dar mai ales un aliat-cheie în cadrul NATO, deci cum poate profita Rusia de o accentuare a instabilităţii Turciei?

Armand Goşu: Moscova nu este interesată în destabilizarea Turciei. De fapt, nimeni nu dorește destabilizarea Turciei, o țară cu 80 de milioane de locuitori, care poate arunca în aer sud-estul Europei și Orientul Mijlociu. Poate doar Statul Islamic. Din punctul de vedere al președintelui Putin, situația aceasta, în care Turcia are o relație de neîncredere, chiar tensionată cu SUA, este una ideală. Pentru Putin, Ankara nu trebuie să fie prea apropiată de UE și SUA, lucru rezolvat satisfăcător pentru Kremlin de regimul Erdogan. Doar în felul acesta, diplomația rusă are un câmp de manevră mai mare.

Știu că există în cercuri largi, chiar și la nivelul comentatorilor de politică externă din România, opinia că Turcia este principalul aliat al SUA în regiune, că Ankara urmează politica Washington-ului și că relațiile dintre Ankara și Moscova nu pot fi decât tensionate, oricum dominate de o gravă neîncredere. Asta e grila de interpretare moștenită din perioada Războiul Rece. După venirea, în 2002, la putere a Partidului Dreptății și Justiției condus de Erdogan, relațiile turco-americane s-au răcit, iar cele turco-ruse s-au îmbunătățit considerabil. Turcia și Rusia au două sisteme politice cu practici autoritare, instituții democratice golite de conținut, cu o putere excesiv centralizată, coruptă și o societate civilă aflată sub o presiune teribilă.

Nu doar asemănările între cele două regimuri ale lui Putin și respectiv, Erdogan, joacă în favoarea unei relații speciale între Rusia și Turcia, ci și nenumăratele proiecte economice comune. Și mai ales câteva energetice, afaceri de multe, foarte multe cifre. Sau milioanele de turiști ruși care-și petrec concediul pe litoralul turcesc.

Deci, rezumând răspunsul la întrebarea dvs, Rusia n-are nevoie de o Turcie instabilă, ci de una prietenă. Faptul că Turcia e membră a NATO și în negociere de aderare la UE este important, dar secundar. Esențial este ca relațiile dintre Ankara, Bruxelles, Washington, Berlin, Paris, Londra să fie reci, dominate de neîncredere și suspiciune.

Dinspre cercuri foarte apropiate de Putin s-a vehiculat la un moment dat ideea unei posibile "trilaterale" Rusia-Turcia-Israel. E drept, Turcia şi Israel au experimentat unele tensiuni în relaţia cu SUA, pe de altă parte ambele ţări au cunoscut asperităţi de lung parcurs în relaţia cu Rusia. Cum să intepretăm aceste semnale?

Deocamdată, sunt simple discuții, nimic mai mult. În cercul experților ruși se vehiculează foarte multe proiecte, care de care mai utopice. Unele sunt lansate pe piață pentru testare, altele sunt întâmplătoare. Ideea trilateralei cu Turcia și Israel s-a născut în vara 2015. În pregătirea acțiunii militare a Rusiei în Siria, Moscova a fost vizitată nu doar de generali iranieni, cu care trupele rusești aveau să colaboreze pe teren, ci și de premierul Israelului și de președintele Turciei. De vreme ce este bine cunoscută antipatia dintre președintele Obama și premierul Netanyahu, ca și tendința lui Erdogan de a se emancipa de sub influența americană, de ce nu s-ar folosi Putin de ele într-un context dificil pentru Kremlin, în care Rusia este relativ izolată internațional, supusă unor sancțiuni economice severe din cauza anexării Crimeei și destabilizării estului Ucrainei, și lovită de prețul scăzut la petrol, care-i subțiază dramatic încasările la bugetul federal?

Tocmai aici se vede avantajul pe care-l are diplomația rusă, care nu are de promovat un set de valori ci de apărat interese conjuncturale. Pentru a slăbi adversarul, Rusia se folosește de orice instrument, hărțuiește în permanență și lovește oriunde și oricând are ocazia.

Jocul Rusiei în Orientul Apropiat este, tradițional, foarte complicat. Proiectul ei prioritar este consolidarea unei baze militare proprii în Siria, de unde să poată opera în Mediterana Orientală și întregul Levant. Rusia este aliată cu Siria lui Bashar al-Assad și cu Iran, deci într-o coaliție șiită, și nu cu Turcia și Israel. Dar Siria și Turcia au și interese majore comune, cum ar fi menținerea status quo-ului în regiune. Deocamdată, Putin susținându-l pe al-Assad și o Sirie în actualele granițe, a devenit apărătorul cel mai înfocat al acordului Sykes-Picot, din mai 1916, document potrivit căruia s-au împărțit provinciile otomane. Deci, Rusia este o putere conservatoare. Ori, atât Turcia, cât și Siria, sunt obsedate de perspectiva apariției unui stat nou, Kurdistanul, care să adune în granițele lui o mare parte din populația kurdă din regiune, care numără peste 30 de milioane, și care ar putea mușca din teritoriul de astăzi al celor două. Spre deosebire de Rusia, SUA înarmează milițiile kurde, eficiente în lupta împotriva ISIL, și discută despre oportunitatea creării unui Sunnistan, un stat al sunniților, în speranța că un proiect statal îi va determina pe aceștia să renunțe la a mai susține ISIL.

Revenind, e puțin probabilă trilaterala Rusia-Turcia-Israel, în acest moment funcționând o alta, șiită: Rusia-Iran-Siria regimului Assad. Asta nu înseamnă că Moscova nu poate compune pe diferite dosare regionale alături de Turcia și Israel.

După lovitura militară de stat din Turcia, s-a consumat discuţia dintre liderii de la Ankara şi Teheran, la finele căreia lumea a fost înştiinţată că Turcia este pregătită să restabilească ordinea în Orientul Mjlociu, alături de Rusia şi Iran. În plus, Erdogan şi Putin se vor întâlni în curând. E limpede, aceste viraje sunt bruşte, dar ce anunţă ele pe termen lung?

Greu de spus. Erdogan este prea imprevizibil în acest moment pentru a face predicții. Apoi, între Iran și Turcia există o lungă și uneori violentă competiție istorică. Sunt doi poli de putere în zona musulmană, Imperiul Otoman a fost pentru secole liderul lumii sunite, în vreme ce Iranul a fost și este liderul lumii șiite. Suntem într-o perioadă de reașezare a unor plăci tectonice în politica internațională. Nu este exclus ca pe viitor să asistăm la o colaborare între Iran, Turcia și Rusia, pe o agendă anti-occidentală, în primul rând anti-americană. Însă, cred că va fi vorba de o colaborare punctuală, pe diferite dosare și nu de o alianță solidă. De altfel, lumea spre care ne îndreptăm, în ciuda globalizării, este una tot mai fragmentată, care seamănă mai mult cu cea dinaintea Primului Război Mondial, decât cu cea din primul deceniu de după Războiul Rece.

Important este de reținut următoarea idee: Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu au intrat, după Primăvara Arabă, într-o periodă de reașezări dramatice. Sunt tensiuni religioase, rezultatul evoluției noilor curente în Islam, tensiuni politice, în urma democratizării și extinderii corpului electoral care cuprinde noi segmente ale populației, zeci de milioane de oameni, tensiuni generate de revoluția din comunicare, tensiuni geopolitice. Nu știm când și nici cum se va încheia această etapă care ar putea schimba dramatic fața întregii regiuni.

După momentul Crimeea, Rusia a demarat un proces de consolidare a prezenţei militare la Marea Neagră, iar dosarul sirian indică un apetit identic al Moscovei şi în zona Mediteranei. Date fiind evoluţiile din Turcia, la ce va aşteptaţi din partea Rusiei pe cele două mări?

Obiectivele Rusiei în cele două mări sunt diferite. În Crimeea a construit o umbrelă A2AD, anti-access/area denial, care are potențialul să transforme Marea Neagră într-un lac rusesc. Este o zonă de excludere, cu mai multe perdele, precum foile de ceapă, care continuă să fie consolidată. Este compusă din sisteme de apărare aeriană, capacități anti-navă, apărare de coastă, capacități de descurajare nucleară. În luna august vor fi aduse în Crimeea rachetele S-400 Triumf, care lovesc ținte dinamice aeriene la 400 km. Vor constitui o barieră aeriană redutabilă. S-400 Triumf vor înlocui rachetele S-300 PMU, dislocate aici în 2014, cu rază de 150 km și viteză de 2800 m/s. Chiar acest tip de rachetă înlocuit este nou, intrând în fabricație după 1993. Tot în 2014 au fost dislocate rachete pentru paza coastei, Bal, cu o rază de 260 km, intrate în serviciu foarte recent, în 2008. Și mai recente sunt complexele Bastion, din 2010, cu o rază de 600 km. Mai sunt tot în Crimeea și rachetele multirol, complexele Kalibr, arătate publicului doar cu ocazia paradei militare din 2014, cu rază de 1500 km, dar se pare - neconfirmat - că ar fi și variante de 3000 km, deci rachete care acoperă toată România, Ucraina, Turcia, Siria etc. Adăugați la acest arsenal și aparatele de zbor SU - 27 și SU - 30, precum și bombardierele strategice Tupolev.

La țărmul Mediteranei Orientale, în Latakia, Rusia a construit o altă zonă de excludere, A2AD, care acoperă toată Siria, ceea ce face aproape imposibilă îndepărtatea pe cale militară a lui Assad, și ține în șah Turcia. Practic, din toamna 2015, Turcia este la intersecția a două zone anti-acces, cea din Crimeea și cea din Latakia. În cea din urmă, baza aeriană de la Khmeimim adăpostește SU - 35, aparate din generația 4,5. Iar submarinele din clasa kilo ca și fregatele din clasa Amiral Grigorovici transportă chiar și rachetele Kalibr, cum s-a putut constata în toamna anului trecut.

Ca să combați instalațiile A2AD ai nevoie de armament nou, rachete ultrasofisticate și deci foarte scumpe, ca și de avioane de generația a 5-a, adică F - 22 Raptor și F - 35.

După Summitul NATO au apărut voci consistente, cum e cea a lui Vladimir Socor, care au reliefat nu neapărat ce au obţinut statele din Europa de Est la Varşovia, cât ce a câştigat Rusia în urma declaraţiei finale a Summitului. A fost un Summit mulţumitor pentru Kremlin?

Absolut, am scris și eu despre asta în Revista 22. Ca să descurajeze Rusia, NATO ar fi trebuit să maseze în Țările Baltice și Polonia 30.000 de militari și nu 4000, și să vină cu armament de ultimă generație ca să combată zonele de excludere și sistemele anti-acces din Kaliningrad, Crimeea și Latakia. După reacția mai mult decât calmă a Moscovei putem bănui că Putin n-a fost foarte deranjat de deciziile luate la Varșovia care nu amenință cu adevărat pozițiile Rusiei în Europa de Est și Mediterana Orientală. Nu cred că multele documente adoptate la Varșovia vor influența prea mult comportamentul de politică externă al Rusiei. Care pare să-și fi atins obiectivele, astfel încât măsurile de descurajare sunt menite să aibă mai degrabă un efect psihologic decât militar.

Bucureştiul a pedalat timp de câteva luni pe ideea creării unei prezenţe navele la Marea Neagră, sub umbrela NATO. Proiectul, destul de zgârcit în detalii publice, a fost torpilat chiar înaintea Summitului NATO de către bulgari. Raportându-ne la el măcar în teorie, în ce măsură poate fi considerat un asemenea pas ca eficient în sensul descurajării ambiţiilor ruseşti în regiune?

Experții militari cu care am discutat mi-au confirmat că o prezență NATO la Marea Neagră ar fi fost foarte utilă pentru descurajarea Rusiei. Era o condiție aici, anume ca navele să fie de generație mai nouă, să fie înarmate corespunzător, să se constituie într-o grupare comună. Adică colaborarea între membrii NATO riverani să nu se limiteze la simple exerciții navale comune, cum spunea la Sofia președintele Iohannis.

După tentativa de lovitură de stat din Turcia, nu cred că sunt șanse ca România să avanseze cu acest proiect. E o gravă vulnerabilitate a României care va trebui remediată în viitor.

Citiţi şi:

INTERVIU. De ce nu poate rezista o alianţă Rusia-Turcia-Iran

Interviu cu Vladimir Tismăneanu. „Marea eroare”, mama Rusiei lui Putin

Interviu cu Şerban F. Cioculescu. În Turcia există riscul unui război civil. Ce va fi în Balcani