„Întreabă-i pe ăia de l-au dat jos pe Oprescu”
Intru într-o farmacie din apropiere, apoi în cea din pasaj, rugând să mi se ia tensiunea. Primesc acelaşi răspuns amabil: Nu avem tensiometru decât spre vânzare. Însă farmacista din pasaj îmi indică, binevoitoare, punctul de prim ajutor din acelaşi pasaj.
Mă duc la punctul de prim ajutor: prin geamul încăperii zăresc un birou şi două femei, poate angajatele – nu pot jura, deoarece niciuna nu poartă halat alb sau vreun însemn care să te ducă cu gândul la personalul medical – care stau de vorbă. Dau să intru, dar nu pot, deoarece uşa nu are clanţă sau mâner. Bat în geam, iar atunci una dintre doamne se apropie, deschide uşa dinspre interior, o crapă şi, după ce îmi lămureşte fatalitatea că mânerul exterior al uşii e rupt demult, mă întreabă ce doresc. Îi spun că doresc să îmi ia tensiunea. Îmi spune, din uşă, că nu are tensiometru (o cred; de altminteri înăuntru nu se zăreşte nimic în afară de biroul pomenit!). La asta, eu, oarecum intrigată, întreb: Atunci de ce mai staţi aici? La care persoana îmi răspunde: Asta întrebă-i pe ăia care l-au dat jos pe Oprescu! După care continuă asigurându-mă că doar n-o să schimbe ea lucrurile în ţara asta.
M-am resemnat şi am plecat fără să ştiu cum stătusem cu tensiunea înainte de această conversaţie şi cum stăteam după ea.
Păţania mea, cât se poate de oarecare, mi-a trezit totuşi câteva nedumeriri care ele, zic eu, nu mai sunt oarecare: de ce farmaciile bucureştene, care se întrec în reclame de milioane de lei şi îşi fac o concurenţă acerbă, nu se gândesc să ofere cetăţeanului un serviciu minim în plus, într-un anotimp în care e probabil să fie cerut şi care nu le-ar costa nimic?
La ce serveşte un punct de prim ajutor în centrul capitalei care nu îşi poate desfăşura activitatea, dar care totuşi plăteşte (adică plătim noi, cetăţenii) degeaba nişte lefuri?
Dar cred că asemenea întrebări sunt marginale. Cele esenţiale, cred eu, sunt următoarele:
Cum de o persoană, care lucrează în domeniul sănătăţii, nu consideră intolerabil faptul că este împiedicată să-şi facă meseria de a veghea la sănătatea oamenilor, ci se complace să nu şi-o facă?
Cum de o persoană care primeşte o leafă de la stat nu socoteşte pervers faptul că o încasează fără să facă nimic şi nu pretinde în gura mare că trebuie să-şi facă meseria?
Cum de insul adus în discuţie ca fiind acela care putea rezolva această disfuncţie minoră este însuşi primarul Capitalei? Acesta, şi nu omul de la faţa locului şi superiorii săi imediaţi, ar trebui, în mintea oamenilor, să repare şi mânerul uşii din pasaj?
În această indiferenţă şi totală deresponsabilizare personală nici nu cred că mai contează regretul pentru înlocuirea unui primar penal. La toate aceste întrebări, care arată că răul nu vine numai de sus, ci începe de jos şi îl întâlnim la tot pasul, mă întorc la vorba lui Lenin: Ce e de făcut?
