Sari la conținut

Lacrimi pentru Venezuela

Până de curând, Venezuela, locul de naștere al „Liberatorului” Simón Bolívar, era o țară liberă și destul de bogată, care se mândrea cu cele mai mari rezerve de petrol din lume și un popor minunat. A atras milioane de migranți columbieni care încercau să scape de violența războiului împotriva gherilelor Forțelor Armate Revoluționare din Columbia (FARC). Astăzi, rolurile s-au inversat: în timp ce războiul de 50 de ani din Columbia împotriva FARC se termină, Venezuela se prăbușește economic, social și politic.

President Obama Holds Bilateral Meeting With Colombian President Santos In NYC

Juan Manuel Santos, președintele Columbiei. Foto: Guliver/GettyImages

Columbia este țara cu miza cea mai mare în această criză care afectează țara vecină și soră. Într-adevăr, țările noastre sunt legate prin toate conexiunile posibile: istorie, cultură, economie și geografie, cu peste 1300 de mile de frontieră comună.

Noi, în Columbia, am dorit întotdeauna ca Venezuela să prospere. Din acest motiv și noi, alături de multe alte state și lideri ai lumii, inclusiv Vaticanul și Papa Francisc însuși, facem tot posibilul să încurajăm guvernul din Venezuela, condus de președintele Nicolás Maduro, și opoziția să găsească o soluție onorabilă la criză.

Această criză își are rădăcinile în ideile lui Hugo Chávez, care a devenit președinte al Venezuelei în 1999. La momentul alegerii sale, Chávez avea o susținere puternică, inclusiv din partea majorității sectorului comercial și de business și o opoziție slabă. Însă eu am avut îndoieli privitoare la așa zisa “Revoluție Bolivariană” și mi le-am exprimat. Ca jurnalist la acea vreme, am devenit unul dintre cei mai duri critici columbieni ai lui Chávez.

Însă, după ce am fost ales președinte al Columbiei în 2010, mi-am schimbat atitudinea. Conducerea unei țări, ca și nașterea primului copil, amplifică sentimentul de responsabilitate. Era în interesul țării mele să îmbunătățim relațiile cu vecinii (la acel moment nu aveam relații diplomatice și comerciale nici cu Ecuadorul). Altfel, nu am fi împlinit  niciodată marele vis al poporului columbian: încheierea păcii cu FARC, cea mai mare și mai veche armată de gherilă din America Latină.

Restabilirea relațiilor cu Venezuela nu a însemnat ca Chávez și cu mine să cădem de acord în toate privințele, ar fi fost imposibil. Trebuia doar să ne respectăm diferențele și să facem ce era mai bine pentru popoarele noastre. Și, grație unor istorii și țeluri comune, dar și cu puțin umor, am reușit, iar relațiile noastre personale s-au transformat treptat din antagoniste în cordiale.   

Când președintele SUA Ronald Reagan l-a întâlnit pentru prima dată pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov pentru a discuta despre reducerea arsenalelor militare, s-a exprimat tranșant. Nu avea de gând să devină comunist și nu se aștepta ca Gorbaciov să îmbrățișeze capitalismul. Cu toate acestea, Reagan a concluzionat că ar trebui ca ei să lucreze împreună pentru un țel mai înalt: protejarea planetei de un dezastru nuclear.

Când l-am întâlnit prima dată pe Chávez, am sugerat o abordare similară. Eu nu aveam să devin revoluționar bolivarian și nici el un liberal-democrat. Dar și noi aveam un țel mai înalt: să aducem pacea în Columbia în beneficiul întregii regiuni. Iar asta este exact ce am realizat.

Ne-a fost de ajutor faptul că Chávez avea un simț al umorului minunat. Glumeam permanent unul cu celălalt despre diferențele dintre noi. Eu îi ziceam că revoluția lui bolivariană va eșua și că-l va face de râs pe Bolívar. El mi-a spus că Santander, celălalt mare erou al independenței Americii Latine, a fost un oligarh neoliberal și că eu sunt la fel.

Dar, ca și Reagan și Gorbaciov, noi am decis să nu ne criticăm modelele preferate, în cazul nostru socialismul de secol 21 versus A Treia Cale, și, în schimb, să lăsăm istoria să-și dea verdictul. Cu acest acord am rămas în relații cordiale până la moartea lui Chávez în 2013.

Astăzi, istoria a vorbit, iar verdictul e concludent. Columbia a crescut în ultimii ani  mult peste media Americii Latine, iar inflația a rămas sub 4%. În plus, Columbia a devenit tot mai atractivă ca destinație de investiții și a făcut pași importanți în direcția reducerii sărăciei, creării locurilor de muncă, dezvoltării infrastructurii și reformei educației.

Venezuela Tense As Unrest Over President Maduro's Government Continues

Foto: Guliver/GettyImages

În acest timp, economia  Venezuelei s-a contractat cu aproape 40% sub povara datoriilor uriașe și a unei inflații record. Aproape 82% dintre cetățeni trăiesc în sărăcie. Există o penurie de valută, medicamente și alimente. Malnutriția se răspândește rapid. Mortalitatea maternă în spitale se spune că a crescut de cinci ori în 2016, iar mortalitatea infantilă a crescut de o sută de ori. Tentația de a emigra în căutarea unei vieți mai bune este în creștere.

Maduro, succesorul desemnat de Chávez, a învinovățit Columbia de dezastrul economic din Venezuela. Când am menționat că l-am prevenit acum șapte ani pe Chávez că programul său economic va eșua, Maduro s-a simțit ofensat. Totuși, acest eșec este evident.

Mai gravă decât eșecul economic este însă criza politică din Venezuela. În doar câțiva ani, însăși democrația din această țară a fost distrusă. Corupția a înghițit regimul politic iar cetățenii Venezuelei au fost deposedați de drepturile lor fundamentale.

Până la moartea lui Chávez, formele democratice au fost păstrate. La început, se putea spune același lucru și despre Maduro care, cel puțin pentru o vreme, a fost nevoit să recunoască majoritatea legislativă a opoziției, rezultată din alegerile din 2015. Apoi însă, instituțiile democratice ale Venezuelei au primit lovitură după lovitură, proces care a culminat cu recenta decizie de a forma o adunare constituantă nelegitimă pentru rescrierea constituției cu scopul de a întări regimul lui Maduro.

Columbia a chemat la negocieri pentru găsirea unei soluții echitabile și mutual acceptabile la gravele dispute dintre guvernul Venezuelei și opoziție. O astfel de soluție trebuie să respecte democrația țării și să readucă pacea.

Recentele deteriorări ale democrației din Venezuela au condus la apariția unor critici virulente. Maduro m-a numit trădător pentru că Columbia se opune încălcării drepturilor omului și a drepturilor democratice din țara sa. Poate și-a închipuit că prin ajutorul pe care ni l-a dat în procesul de pace cu FARC și-a asigurat un aliat necondiționat, unul dispus să închidă ochii și să fie complice la metodele sale autoritare.

Dar Realpolitik în relațiile internaționale nu poate merge atât de departe. Voi fi întotdeauna recunoscător pentru contribuțiile lui Chávez și ale lui Maduro la pacea țării mele. Însă nu voi putea consimți niciodată la suprimarea libertății și încălcarea drepturilor cetățenești. Dimpotrivă, în fața dictaturii, am obligația să ridic și mai mult vocea.

Și nu sunt singurul. Țările din America Latină și de pretutindeni care sunt dedicate apărării păcii și libertății trebuie să continue să ceară, tot mai ferm, restabilirea rapidă și pașnică a democrației în această minunată țară,  Venezuela. O nouă dictatură nu poate fi permisă în mijlocul Americii Latine, un continent care abia recent a obținut mult așeptata pace.

Între timp, suntem cu toții alături de Venezuela.

Text semnat de Juan Manuel Santos, președinte al Columbiei și laureat al premiului Nobel.

Copyright: Project Syndicate 2017 - We Weep for You, Venezuela