Sari la conținut

Milioanele există. De cine depinde reducerea sărăciei la sat

 

podul prieteniei giurgiu ruse romania bulgaria wikipedia 25 08 2015

*Aproape un milion de lei pentru un heliport care însă nu avea prevăzută şi o platformă de aterizare pentru elicopter. Pentru elicopterul SMURD, căci mica „bază aeriană” de la Jibou fusese amenajată pentru deservirea cu servicii medicale aeriene a mai multor judeţe. "În octombrie 2014 a fost emisă o hotărâre de Guvern prin care se stabilea trecerea în administrarea judeţului a terenului de la Jibou şi construirea unui hangar pentru elicopterul SMURD şi a spaţiilor anexe. Nu era prevăzută şi amenajarea unei platforme pentru aterizare. Probabil că partea asta le-a scăpat din vedere", explica presei, acum câteva luni, şeful CJ Sălaj.

*Vizită (de lucru, cum altfel?) la Miami, Orlando, Las Vegas, organizată pe banii unei comune cu aproape 7.000 de locuitori. Totul, în 10 zile şi contra a 45.000 de lei, alocaţi de la bugetul local. Proiectul a fost aprobat de consilierii locali, la iniţiativa primarului. Cum aşa? Ei bine, la Primăria din Brebu, judeţul Prahova, sosise o invitaţie în Statele Unite, din partea Societăţii pentru Administraţie Publică, un ONG din Braşov. „Excursia, înseamnă schimbul de experienţă”, dădea asigurări edilul. Între timp, acesta s-a mai gândit, a cumpănit şi a renunţat.

*Peste 170 de coşuri de gunoi şi peste 120 de bănci. Toate, aşezate în parcul nou-nouţ din comuna brăileană Stăncuţa. Proiectul, cu o utilitate publică în cel mai bun caz incertă, a costat aproape un milion de euro. Comunitatea din Stăncuţa numără cam 1.700 de suflete.

*Şi, dacă tot e vorba de parcuri, merită menţionat cel din comuna Vâlcele, Călăraşi. A costat 500.000 de lei, dar a fost amplasat în câmp, cea mai apropiată aşezare umană fiind la circa doi kilometri.

*În Bihor, terenul de fotbal, o investiţie suportată acum aproape 10 ani de la bugetul de stat, a reuşit până la urmă să intre în folclor. Amenajat cu peste jumătate de milion de lei, terenul prezintă o particularitate care îl face unic: este în pantă. Prin urmare, jucătorii trebuie să cunoască mai multă fizică decât fotbal, iar antrenorii să să fie de nişă, specializaţi în planul înclinat, căci legea gravitaţiei nu iartă la meciuri.

Din nefericire, asemenea exemple abundă.

Din nefericire, în ultimii aproape 20 de ani termenul însuşi de „investiţie” a fost bagatelizat până la a nu mai rămâne nimic din el.

Din păcate, golirea de sens a ideii cu pricina s-a produs exact în acea parte de Românie în care este nevoie de investiţii şi proiecte ca de aer: în zona rurală.

Decalajul dintre România şi statele vest-europene rămâne unul ridicat, o ştim prea bine, dar decalajul dintre satele româneşti şi Europa este un soi de distanţă imposibil de cuprins.

Accesul la o reţea de apă potabilă, canalizarea adusă în poartă, iar în multe locuri chiar şi un branşament la gaze rămân un lux la sat şi este elocvent faptul că, în peste 25 de ani, satul românesc nu a putut scăpa de blestemul WC-ului din fundul curţii. De altfel, datele Eurostat arată că România este caz unic la nivelul Uniunii Europene, aproximativ una din trei gospodării având toaleta în curte.

Şi totuşi, într-o formă sau alta, fonduri europene, ca şi fonduri de la bugetul de stat au existat şi există chiar şi pentru plasarea pe harta civilizaţiei de secol XXI a zonelor rurale.

Obiectivul nostru comun este dezvoltarea României, în ciuda frânei puse de instituţiile de forţă. Ştiu că se tot vorbeşte în ultima perioadă despre aproape un fel de prigoană pornită împotriva primarilor, că sunt situaţii în care primarii nu au avut curajul să semneze documente de frică să nu ajungă pe mâna procurorilor”, spunea Călin Popescu Tăriceanu, la întâlnirea de luni cu primarii din ţară.

Eroarea majoră pe care o perpetuează un asemenea punct de vedere ţine în primul rând de mutarea centrului de greutate într-un punct nenatural.

Din 1990 până în prezent, nu procurorii, nici Curtea de Conturi, nici Garda Financiară şi nici alte instituţii „de forţă” nu au gripat procesul de dezvoltare pe acest palier, ci managementul prost şi politica făcută în stil fanariot.

Este de notorietate faptul că în România alocarea resurselor publice rămâne în urmă la capitolul transparenţă, că încă domină criteriile clientelare, iar culoarea politică este, per ansamblu, decisivă. Partidele au fost constant interesate să conserve această stare de lucruri din cel puţin două considerente, care crează un cerc vicios: branşarea pe termen lung a politicienilor la banul public, prin intemediul firmeloc de casă, respectiv cumpărarea sau, după caz, presarea primarilor, căci edilii joacă un un rol-cheie în campaniile electorale.

Foarte puţini, la vârful politicii româneşti, şi-au dorit cu adevărat să renunţe la aceste mecanisme subterane, pentru că ele reprezintă calea cea mai scurtă şi mai uşoară spre înavuţire şi perpetuarea influenţei.

Costurile, însă, sunt unele uriaşe. Ele sunt ilustrate nu doar de rapoartele anuale ale Curţii de Conturi, privind risipa uriaşă, de miliarde de lei, sau de investigaţiile jurnalistice care scot constant la iveală proiecte dintre cele mai absurde.

Aceste costuri sunt ilustrate în primul rând de starea deplorabilă a satului românesc, de stadiul de subdezvoltare a comunităţilor rurale; comunităţi care, aduse într-un asemenea stadiu, sunt practic decuplate de restul restul ţării.

În cel mai bun caz sunt irelevante din punct de vedere al PIB-ului, iar la polul opus ajung să reprezinte o povară economică şi socială. Însuşi acest din urmă statut acţionează ca o bombă cu ceas, căci nu face decât să amplifice efectele nocive generate de investiţiile fără căpătâi.

De prea multe ori majoritatea instituţiilor publice de control din România, Curtea de Conturi, parchete, alte instituţii au venit să întrebe primarul de ce a făcut drumul ăla, nu celăllalt. Cred că această decizie a CCR ar trebui luată în seamă în mod serios. Ce legi vor trebui modificate, vor fi modificate, primarul trrebuie să răspundă doar de legalitate, nu poate fi controlat pe oportunitate”, spunea şi Liviu Dragnea, dublând astfel discursul lui Tăriceanu şi punând în acest fel accentul, cum spuneam şi mai sus, fix pe lângă problemă.

Cât timp primarul nu va da socoteală, într-o formă sau alta, pentru deciziile luate atunci când vine vorba de investiţii în comuna lui, prin faţa noastră va rula acelaşi film: înmulţirea WC-urilor din curte, scăderea gradului de şcolarizare şi creşterea numărului de asistaţi social, concomitent cu raportarea unor investiţii de milioane şi milioane de lei, cu bani de la buget.