Sari la conținut

Adela celor optsprezece carate

Să tot fie un deceniu de când un italian care emana şarlatanism prin toţi porii momea lumea la televizor cu podoabe pe bani (suspect de) puţini. Omul avea un facies de borfaş mărunt, gesturi educate la şcoala interlopismului meridional şi o asistentă al cărei decolteu era, vorba lui Andrei Pleşu, „angajant”. Pe lângă asta, vorbea o română cu destule carii, din care publicul a reţinut vocabula „cado”, varianta fără coadă a „cadoului” neaoş. „Cado! Cado!” le făgăduia el seară de seară naivelor şi naivilor care nu recunoşteau o escrocherie nici dacă-i muşca de nas.

„Cado” era suplimentul cuvenit tuturor celor care plăteau o făcătură la preţ de bijuterie şi care, astfel consolaţi, trăiau cu impresia chilipirului. Glumele pe seama noului cuvânt care ştampila atât de bine candoarea carpatină n-au întârziat să apară.

Fostul căpitan al lui CFR Cluj s-a transformat din Ricardo Cadu în Ricardu Cado, iar papagalul cunoscut drept cacadu a fost redenumit „cacado”. Ce nu ştia italopochimenul cu câte un inel pe fiecare deget era că îmbierile lui nocturne aveau să prolifereze şi să se bucure de lărgirea domiciliului televizual. Ieri la Naţional TV, astăzi la Naţional TV şi la Prima TV.

Vineri pe la prânz, o domnişoară (sau poate doamnă) guralivă şi stridentă făcea în 2017 exact ce făcuse italianul nostru în 2007, când România abia împinsese poarta Uniunii Europene. M-am uitat câteva secunde la ea, încercând să-mi amintesc unde o mai văzusem. N-a trecut mult şi mi-am amintit. Pe doamnă o cheamă Adela Lupşe, iar publicul i-a spus cândva, nu foarte tandru, „isterica de la miezul nopţii”.

Sunt câteva lucruri remarcabile la această doamnă care acum vinde tinichelărie pe post de bijuteriile Coroanei. Unul este şpagatul la care s-a încumetat când a intrat pe liste la alegerile parlamentare, animată probabil de convingerea că numitorul comun al concursurilor de prostit lumea şi al politicii este îndrugatul de gogoşi. Un altul este debitul torenţial pe care-l dezvoltă din secunda când intră în emisie până când i se stinge lumina. Un al treilea ţine de modalitatea de adresare şi de tonul folosit.

Dacă nu ştii româneşte şi o auzi pe Adela Lupşe fără s-o vezi, poţi presupune fie că relatează de la o întrecere de hipism, fie că dă citire unui document care anunţă o invazie. Tactul şi modularea vocii nu fac parte din repertoriul ei. Stilistica Adelei Lupşe se situează în zona somaţiei, ceea ce o recomandă ca prezumtiv membru de nădejde al oricărei patrule de grăniceri care ţine la politica şanselor egale. Dacă vocea Adelei Lupşe ar intra în contact cu urechile fugarilor care vor să treacă neobservaţi graniţa spre Ungaria sau Serbia, se poate bănui că pe aceştia din urmă i-ar părăsi curajul pe loc.

Însă marea problemă n-are legătură nici cu obsesiile de ieri ale Adelei Lupşe (rezumabile în clocotitorul imperativ „Vreau să sune telefonul!” de pe vremuri), nici cu acutele ei de azi. Marea problemă este felul în care un post TV găzduieşte o escrocherie în serial, iar CNA face pe mortul în păpuşoi, ca în atâtea alte rânduri. Faptul că postul este Prima TV sau altul nu are importanţă.

Contează, în schimb, că frauda nu numai că nu e descurajată, ci primeşte mâini peste mâini de ajutor. Vineri la prânz, de pildă, Adela Lupşe îşi îmbia telespectatoarele să cumpere „o splendoare de ceas placat cu aur de 18 carate, o adevărată operă de artă, la numai 55 de lei. Reţineţi, doamnelor şi domnişoarelor, doar 55 de lei. Profitaţi şi sunaţi cât mai repede, mai sunt doar cinci produse în stoc”. Ca om care merge des cu metroul, nu pot să nu observ că „opera de artă” a Adelei Lupşe costă cu 15 lei mai puţin decât un abonament lunar la trenul galben fără cai. Aşa e peste tot în lumea artei autentice. Un Klee costă cât o prăjitură la Gerstner, iar un Botticelli, cât două bilete la un meci Fiorentina-Torino.

Câtă vreme Prima TV, Naţional TV şi alte posturi TV nu vor jugula aceste şuşanele penale, nu le vom putea spune nici „dă-te mai încolo” bişniţarilor de pe stradă – mai rari, dar încă în pâine. Câtă vreme CNA nu-şi va întrerupe somnul de veci şi de frumuseţe, nu vom putea vorbi de probitate şi de onoare în acest domeniu privit de atâţia ochi. Câtă vreme vom invoca nevoia de iluzie ca alibi pentru malversaţiune, nu ne vom însănătoşi.

Câtă vreme Adela Lupşe şi suratele ei (printre care se remarcă şi greu clasabila Sânziana Buruiană, cea care îşi botezase cândva protuberanţele mamare Sânzi şi Ana) vor ciripi fără să li se taie microfonul şi macaroana, aerul curat din media va rămâne o himeră. Şi câtă vreme ne vom amuza pe seama „istericei de la miezul nopţii” în loc să ne uităm mai bine la ce mizerii pune în joc, vom merita să rămânem în cultura subprodusului, a kitsch-ului şi a făcăturii.

Tocmai de aceea mi se pare nimerit să remarc munca Iuliei Bunea de la site-ul paginademedia.ro. La începutul lui 2017, Iulia Bunea a scris un material impecabil despre pungăşiile cu bijuterii de la televizor, despre faţa lor reală şi despre dedesubturile lor. N-ar fi rău să-l citească la un moment dat şi membrii CNA, dacă nu e prea mare deranjul.