Sari la conținut

Dacă doriţi să revedeţi

Am dat citatul de câteva ori şi sunt gata să-l repet: „Violenţa este vorba de duh a analfabeţilor”. Constatarea îi aparţine lui Alan Brien, jurnalist englez şi critic de teatru şi film, care ne-a lăsat, pe lângă vorba aceasta enormă, un film care se cheamă simplu: Lenin.

Violenţa este vorba de duh a tuturor analfabeţilor, nu doar a galeriei lui Milwall sau a descreieraţilor cu macete din Timor. E un lucru pe care l-a aflat şi Laura Ştefănuţ, luată la bătaie în faţa Palatului Cotroceni, pentru o faptă pe care n-o ştia pedepsibilă: pusul de întrebări, în calitate de jurnalist. Laura Ştefănuţ are câteva defecte: e tânără, e frumoasă şi e inteligentă. Cu aşa ceva nu poţi să te prezinţi la întâlnirea cu protestatarii de la Cotroceni fără să rişti ciomăgirea. Laura a sfidat pericolul, a întrebat şi a primit, în loc de răspunsuri, pumni.

16492108_1856319831280006_966484454_o

Laura Ștefănuț, februarie 2017. Foto: Barna Nemethi

Se impune, fireşte, o întrebare: nu cumva are şi Laura Ştefănuţ partea ei de vină? Mă grăbesc să răspund: da, da, de trei ori da. Tratarea superficială a timpului şi a calendarului se sancţionează. Laura a crezut, cu o condamnabilă naivitate, că suntem în 2017, la zece ani după integrarea în UE . Un ochi bine deschis spre semenii de la Palatul Cotroceni ar fi lămurit-o că ne aflăm în primele luni din 1990, când lui Corneliu Coposu i se strigă „Boşorogii fără dinţi / Vor să fie preşedinţi”, când „Noi muncim, / Nu gândim” şi când „IMGB / Face ordine”.

Cel mai eficient vehicul de întoarcere în timp a fost inventat la gardul de la Cotroceni de o mulţime înăcrită, ranchiunoasă şi gata să ceară sânge. Cunosc categoria – dentiţii lumpen, ochi injectaţi şi o formidabilă capacitate de-a răcni ofiţereşte – şi-i cunosc procedurile. Am păţit (sau era cât pe-aci să păţesc) în 1990 ce i s-a întâmplat Laurei Ştefănuţ în ceva ce ar fi trebuit să fie, şi nu e, 2017. Nu la Bucureşti, ci într-o comună din judeţul Bacău. Şi nu ca ziarist, ci ca interpret al unor observatori trimişi să asiste la alegeri.

Toate programele de ştiri au transmis imagini de la cele două mitinguri desfăşurate, de la o vreme, în paralel. Şi indiferent dacă televiziunile în chestiune sunt neutre sau partizane, a fost imposibil să nu se observe decalajul flagrant dintre manifestanţi. Or, decalajul acesta reflectă chiar cele două borne ale calendarului: într-o parte România lui 2017, în cealaltă România din 1990. Într-o parte, prezentul luptând pentru un viitor curat, în cealaltă trecutul împroşcând cu noroi prezentul. Într-o parte, valul de nemulţumire iscat de un act banditesc, în cealaltă resentimentul unei pletore de asistaţi. Nici măcar RTV, cu toate metodele ei cosmetice, n-a putut să-i transforme pe protestatarii de la Palatul Cotroceni în ceva respirabil. Nici măcar falanga lui Ghiţă n-a reuşit să acopere lacunele criticilor lui Klaus Iohannis, care au scris pe pancarte acelaşi nume în patru feluri (Iohanis, Iohannis, Johanis şi Johannis), semn că nu erau foarte siguri împotriva cui manifestau. E bine totuşi, măcar pentru stima de sine, să obţii o identitate precisă a „javrei ordinare” (citat de lângă gard) pe care o vrei alungată de la putere.

Dacă de la Palatul Cotroceni televiziunile au difuzat o sinteză a României lui 1990 (xenofobie şi naţionalism decerebrat, dezinformare şi agresivitate, ţopârlănie şi discurs al urii), Piaţa Victoriei a fost locul de desfăşurare a unui spectacol efervescent de inteligenţă, creativitate şi umor.

Diferenţa de nivel dintre cele două mulţimi de manifestanţi se măsoară în ani-lumină. La Cotroceni au avut întâietate somaţia brutală („Afară din ţară cu neamţul”), topica prolixă („Jos preşedintele cică”) şi ecourile insanităţilor lui Victor Ponta („Jos piromanii demenţi”). La Piaţa Victoriei şi în alte oraşe din ţară a fost greu să inventariezi toate mostrele de ironie, fie ea blândă sau caustică. Fiecare dintre cei interesaţi şi-a întocmit un clasament al enunţurilor, de la „De zeghe în lanul de secară” până la „Deratizăm / Şi apoi plecăm”. Fiecare şi-a motivat şi şi-a apărat opţiunile. În ce mă priveşte, am pus pe podium următoarele: 1. „Îndrăzneşte să crezi (sloganul de campanie al PSD) – I can’t bă Liviu”; 2. „Jos babele de pe Iohannis”; 3. „Dragnea, nu uita, / Aşteptăm şi cartea ta.” Mai greu e la menţiuni, unde, prin grija televiziunilor şi prin observaţii la locul faptei, candidează următoarele: „Dinţii sunt oglinda minţii”, „Te-ai pierdut cu Firea, Liviule?”, „ABROUGARE”, „We have justice in our DNA”, „Cel mai mare duşman al unui guvern corupt este un popor educat”, „Mediciniştii cer guvernului să studieze şi ei celula”, „Dragnea, sper să umpli biblioteca din Alexandria” şi „Biblioteca pentru toţi / Nu îi publică pe hoţi”.

Dacă vreţi să faceţi o cură de exigenţă, de veghe civică şi de ironie, poftiţi în Piaţa Victoriei. Dacă doriţi să revedeţi România din prima parte a lui 1990, poftiţi la gardul Palatului Cotroceni. Însă nu puneţi întrebări.