Sari la conținut

Două mături stau de vorbă

Deşi patrioţii de serviciu susţin că România plesneşte de sănătate, posturile TV induc ideea că trăim într-o ţară doldora de oameni bolnavi. Iar bolnavii trebuie ajutaţi să se vindece. Prin toate metodele. Inclusiv prin campanii publicitare la medicamente, farmacii, clinici şi dispozitive medicale. Dimensiunea fenomenului e de mult copleşitoare şi-i invită pe unii la revoltă, iar pe alţii la nelinişte.

Într-un articol publicat în 2016 de Cătălin Tolontan şi preluat de site-ul paginademedia.ro, se dau cifre care te lasă mut. Iată-le, în prezentarea de pe tolo.ro: „5.171 de spoturi «pharma» sunt difuzate în medie în fiecare zi la cele şaizeci de televiziuni din România. În primele nouă luni din 2016, publicitatea «pharma» a întrecut-o pe cea la mâncare. Doar categoria Medicamente a difuzat reclame cât categoriile Bănci, Asigurări, Supermarketuri, Şampoane, Jucării şi Dulciuri la un loc. Publicitatea la Farmaceutice şi sănătate are de nouă ori mai multe spoturi decât cea de la Auto şi cântăreşte cât au, luate împreună, Finanţele, Comunicaţiile, Produsele pentru îngrijirea casei şi cele pentru Cosmetice şi parfumuri.”

Concluzia lui Cătălin Tolontan, a Mirelei Neag şi a lui Răzvan Luţac, autorii materialului, e netă: „Nici o altă industrie nu atinge cheltuielile pe care le face industria sănătăţii. Nimeni nu are o putere mai mare.”

Îţi vine să spui că investiţiile de o asemenea anvergură se fac fără fisuri şi cu atenţie pentru toate componentele campaniilor de publicitate. Adică şi pentru spoturile de promovare. Totuşi, dacă te uiţi la calitatea anumitor spoturi, te freci la ochi şi te cruceşti. E greu de crezut că asemenea chixuri pot fi plătite, mai ales că un investitor reponsabil vrea să vadă cum îi sunt folosiţi banii. Or, nu-ţi trebuie doctorate ca să depistezi o prestaţie care nu trece de genunchiul broaştei. E suficientă o doză rezonabilă de bun-simţ şi de simţul ridicolului. E la mintea cocoşului. Dacă vrei să vinzi, nu ai nevoie doar de o marfă bună, ci şi de un ambalaj îmbietor. Spotul de promovare face parte din ambalaj şi, dacă nu e de calitate, rişti să rămâi cu marfa în depozit. Rişti, de asemenea, ca efectul să fie contrar celui pe care mizezi, iar lumea să se ferească de medicamentul cu pricina, în loc să-l ceară în farmacii.

Din mulţimea de reclame la medicamente, câteva se impun prin umorul bine condus. Aşa stau lucrurile într-o reclamă la Aspenter în care cardiacul „Pufuleţ” află telefonic de la perechea lui, „Mâţişor”, că a fost cu maşina la spălătorie (în realitate, spălătoria e un lac din Bucureşti în care „Mâţişor” a intrat ca toanta cu maşina pe care i-o scoate echipa de intervenţie chiar în timpul dialogului cu „Pufuleţ”).

Alte spoturi, în schimb, te preschimbă în statui ale stuporii prin nefirescul dialogului şi prin jocul căznit al celor puşi să spună trei-patru replici. Cine vede reclama la Slaboficat, de pildă, simte că a nimerit într-o colonie de zombies încercănaţi, palizi şi fără inflexiuni în glasuri. Sau că a dat peste nişte mături care stau de vorbă într-un fel numai de ele ştiut, dar împrumutând, să vezi drăcie, tehnici de comunicare din arsenalul omenesc.

În spotul cu pricina, două doamne care pot fi colege, prietene sau vecine de apartament stau în bucătărie şi vorbesc, la o cafea, despre foloasele unui produs farmaceutic. Dialogul ar trebui să curgă firesc, pe tonul şi în registrul dezinvolturii. Ca atunci când cumperi ceva din piaţă sau te întâlneşti din întâmplare cu un cunoscut în autobuz. În loc de asta, cele două doamne glăsuiesc afectat, abuzează de formele academice ale adjectivelor demonstrative, calcă sub tocuri noţiunea de naturaleţe şi în general dau impresia că se adresează unui public de înapoiaţi mintal.

Dialogul sună astfel: A (aşezându-se la masa la care B stă deja): „Sunt foarte încântată de tabletele acelea pentru ficat cu silimarină pe care mi le-ai dat. Ceva pentru siluetă ştii? Aş vrea să fac nişte mici modificări pe ici, pe colo” (îşi pipăie câţiva colăcei inexistenţi, doamna fiind zveltă de felul ei). B: (cu un zâmbet de învăţătoare care îşi primeşte elevii în prima zi de şcoală): „Sigur că da: noul produs Slaboficat slim de la farmacie.” A (cu o primejdioasă dilatare a pupilelor): „Dar nu e şi acesta tot pentru ficat?” B (expandându-şi neverosimil surâsul): „Aşa este. Dar ajută şi la menţinerea unei greutăţi corporale optime.” A (cu un licăr extaziat-exoftalmic) : „Aaaa, deci este un produs pentru ficat cu efect dublu.”

Există în mediul virtual o mulţime de parodieri ale reclamelor difuzate la televizor, inclusiv ale spoturilor izbutite. Cine va avea curiozitatea să vadă alternativa ghiduşă la spotul pentru Hemoroeasy (el însuşi destul de bun) va râde cu poftă, mai ales că varianta virtuală respectă în general reţeta originalului şi îşi permite doar să adauge un strop de boia sub forma unei trimiteri licenţioase la un personaj din politică. E de sperat că patrulele autoconstituite împotriva prostului gust şi a kitsch-ului publicitar se vor ocupa şi de „acest” Slaboficat care cade greu la „aceste” stomacuri ale privitorilor.