Sari la conținut

PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII | Elefant şi rinocer

În mitologia greacă, Afrodita este zeiţa frumuseţii, la fel cum e Venus în mitologia romană. Ar trebui, prin urmare, ca o felie de litoral în care staţiunea Venus găzduieşte hotelul Afrodita să nu fie doar o coincidenţă, ci şi o promisiune. Cum însă felia de litoral se găseşte în România, aluzia la frumuseţe trebuie luată „cum grano salis”. Pe litoralul românesc e de ceva vreme la putere un zeu care surclasează divinităţile strânse de Alexandru Mitru în Legendele Olimpului. Îl cheamă Bunul-plac şi ia tot felul de chipuri. Ştirile de la B1 TV informează că în noaptea de 19 spre 20 iulie zeul a împrumutat trăsăturile fostului ofiţer de Securitate Ioan Niculae şi a descins pe plaja din Venus, undeva între hotelurile Afrodita şi Inter. Prilejul? Sărbătoresc, vezi bine. Ioan Niculae aniversa un an de la eliberarea din închisoare şi 63 de ani de la venirea pe lume. Tratând comasat cele două prilejuri de jubilaţie niculaistă şi văzând ce s-a petrecut pe plajă şi în urechile turiştilor aflaţi întâmplător la Venus, îţi vine să spui, cu un vechi oftat de înţelepciune populară, că o nenorocire nu soseşte niciodată singură.

 

Cheful comandat de Ioan Niculae, cu lăutari şi cu boxe duduind până dimineaţa, nu e un simplu gest de golănie. Miroase aici a dispreţ şi a demonstraţie de forţă din partea cuiva care ştie că poate nesocoti legile, regulile şi cutumele. Ioan Niculae se numără printre cei care fac uz şi abuz de mentalitatea de exceptat, fără ca lumea din jur să emită obiecţii. Niculae a fost condamnat fiindcă nu avea cum să nu fie condamnat în dosarul „Mită pentru PSD”. Însă a ieşit mai repede, laolaltă cu alţi exceptaţi care şi-au folosit relaţiile pentru a convinge instanţa că merită eliberarea înainte de termen. Cum? Scriind. Cu o viteză paralizantă şi cu instrumente de cercetare formidabile pentru un deţinut, Ioan Niculae a scris în câteva luni de închisoare cât n-a scris Lucian Boia în trei ani de libertate. Gama ştiinţifică Niculae cuprinde volumele Tehnologii moderne de producere şi utilizare a alcoolului metilic, Orientări moderne în producţia vegetală, Valorificarea energetică a biomasei, Biodieselul, motorina ecologică şi Bioetanolul, combustibilul viitorului. Ultimele două titluri cam seamănă, dar, ce vreţi?, e ştiinţă, nu beletristică. Sigur, ştie oricine că pseudocărţile pseudoautorilor din puşcărie sunt nişte imposibilităţi logice şi faptice. Un deţinut, fie el şi Ioan Niculae, nu are mijloacele, timpul şi liniştea de care e nevoie pentru conceperea unei lucrări, mai cu seamă a unui demers ştiinţific. Nu poţi scrie atât de mult în patru luni, când detenţia e guvernată de ritmuri şi cerinţe care fac imposibilă izolarea pe termen lung în bibliotecă sau în faţa computerului. Uite totuşi că Ioan Niculae a putut, deşi gurile rele spun că-i plac mai degrabă cărţile decât cartea. Ceea ce nici măcar nu e atât de neobişnuit pentru cei care au obraji şi nu obraz.

Niciun turist căruia Ioan Niculae i-a intrat cu bocancii în viaţă şi în concediu nu poate fi consolat de palmaresul fostului (?) securist în materie de bun-plac. Niciun om venit la relaxare şi odihnă după un an de muncă nu se poate revolta îndeajuns în faţa reacţiei de neputinţă subalternă pe care au avut-o poliţia locală şi angajaţii hotelului după ce le-au ajuns la urechi nu doar başii lăutăreşti, ci şi plângerile clienţilor. E bine totuşi ca bieţii vilegiaturişti să ştie că au avut de-a face cu un fachir al scurtăturilor. În plus, Ioan Niculae a aflat de mult că-şi poate permite orice dacă plăteşte. Povestea elefantului vânat în Hoedspruit în schimbul a 40.000 de dolari şi împăiat şi expediat în România în schimbul a alţi 50.000 e doar o treaptă din scara bunului-plac pe care urcă, la un loc cu Ioan Niculae, toţi alpiniştii abuzului. Cum ar putea un asemenea om cu profil de plantator tropical şi discurs de vătaf neurastenic să se împiedice, în dorinţa lui de chef năprasnic pe litoral, de stafia decenţei? De puţine ori a fost mai dezechilibrată lupta dintre bunul-plac şi bunul-simţ ca în cazul acestui personaj care nu poate lipsi din antologiile mârlăniei şi parvenitismului agresiv.

Şi fiindcă linguşirea unsuroasă are tradiţie în România, trebuie amintit că, la câteva zile după încarcerarea vânătorului de elefanţi, jucătorii Astrei Giurgiu, echipa dumisale de fotbal, au ieşit pe teren purtând o pancartă pe care scria, mare şi neruşinat, „Respect, Ioan Niculae!” Au făcut-o ştiind că meciul era televizat şi preferând să neglijeze că declararea publică a respectului pentru cineva aflat după gratii pentru fapte penale te compromite. Şi chiar dacă demnitatea nu e impusă prin legi scrise, ea ar trebui să facă parte din bagajul sportivilor. Printre altele, fiindcă sportul este (sau s-ar cuveni să fie) şi o poveste despre demnitate. E un fapt de care ar fi putut ţine seama chiar şi Takayuki Seto, pe atunci cel mai vechi jucător al Astrei. Oare în Japonia dumisale mita electorală o fi privită cu acelaşi respect ca acela proclamat pe pancartă? O mai fi ţinând minte domnul Seto câte ceva despre onoare şi codul Bushido? Şi şi-o fi dând seama seama domnul Seto că, prin acel mesaj, cinstea sa de extracţie niponă a cerut singură un sepukku?

În încheiere, două lucruri. Primul: fotbaliştii Astrei aveau, fireşte, dreptul să-şi exprime compasiunea pentru situaţia în care li se afla patronul. Însă ar fi putut s-o facă prin mesaje de genul „Vă aşteptăm înapoi”, „Curaj şi capul sus” etc. Adică evitând cuvîntul „respect”, care se potrivea în context ca nuca-n perete. Al doilea: dacă pentru Ioan Niculae şi cortegiul lui de infracţiuni se manifestă respect, ce sentimente ar trebui nutrite pentru Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Iuliu Maniu sau cardinalul Iuliu Hossu?