Sari la conținut

PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. Furcţionarii dau de furcă

Dar funcţionarii noştri (de la Bruxelles – n.m.), în loc să ne ajute pe noi, pe cei din administraţie, pe cei din ministere, mai mult ne pun furci caudine”. Aşa grăit-a Gabriela Firea cu trimitere la funcţionarii – sau poate furcţionarii – români din Belgia care lucrează în cadrul instituţiilor europene. Felicitări, o diplomă, un covor roşu şi un omagiu muzical de la fanfara sindicatelor. Iar dacă Mia Couto a primit Premiul Eduardo Lourenço pentru contribuţii substanţiale la dezvoltarea limbii portugheze, corespondentul său românesc s-ar cuveni să poarte numele Gabrielei Firea. Nu de alta, dar e prima echivalare a furcilor caudine cu beţele în roate, după ce atâţia şi atâţia oameni de pe scena publică s-au învârtit în jurul confuziilor clasice. A fost nevoie de o fire (sau mai degrabă de o Fire) cu adevărat creatoare pentru ca sintagma în cauză să ilustreze o altă faţă a ignoranţei: ignoranţa cu ifose şi rochiţă roz, cu cercei şi păr tapat, cu ştaif şi tupeu. Ignoranţa kitsch, de tip peşte de sticlă pe televizor şi carpetă cu „Răpirea din serai” pe perete. E tipul de ignoranţă care te face să simţi că e de datoria ta să te apuce pandeliile.

gabriela firea fb

Foto: Facebook

Gabriela Firea nu ştie sensul cuvintelor, deşi are grijă să-şi fabrice portretul unui om care venerează logosul. Pe site-ul personal, la secţiunea „Biografia mea”, se pot citi următoarele: „La Bacău am urmat cursurile şcolii generale nr. 8 din cartierul Letea şi apoi pe ale Liceului de aviaţie Henri Coandă, de unde m-am ales cu pasiunea pentru cuvântul scris, graţie minunatului profesor de Limba Română Gheorghe Iorga. Studiile mi le-am continuat la Bucureşti, unde am urmat cursurile Facultăţii de Litere, specializarea Ştiinţele Comunicării.[...] Am fost atrasă încă de pe băncile liceului de presă.” Dacă „pasiunea pentru cuvântul scris” ar fi dublată de reflexul de-a deschide dicţionarul când eşti nesigur pe un termen, prima care ar avea de câştigat ar fi Gabriela Firea. Iar dacă adoraţia majusculată pentru limba română ar fi însoţită de revederea noţiunilor elementare de gramatică, Gabriela Firea ar afla că nu se scrie „noi stabilisem” (după cum se poate citi în romanul dumisale Trei motive), ci „noi stabiliserăm”, şi că „fusesei” e un timp gramatical căruia i se poate spune doar mai mult ca perfectul simplu. Forma corectă e „fuseseşi”, stimată doamnă, şi vă rog să mă credeţi că nu vreau să vă pun nici furci, nici nurci şi nici măcar curci caudine.

Sunt mulţi cei care folosesc greşit sintagma „furcile caudine”: cântăreţe care se plimbă în zig zagga, moderatori de emisiuni TV, comentatori sportivi, crainici de ştiri, politicieni, jurnalişti etc. Pentru unii, furcile caudine sunt, se vede treaba, nişte unelte care au supravieţuit agriculturii şi ritualurilor din străvechime (aproape că te aştepţi să dai peste ele într-un vers al lui Hesiod). Pentru alţii, ele sunt un soi de echivalent gospodăresc al Scilei şi Caribdei – îi las Gabrielei Firea plăcerea de-a afla dacă adineauri numitele reprezintă un duo de muzică house, o marcă de parfum, varianta mediteraneeană a sistemului bielă-manivelă sau două jucătoare de tenis venite din calificări. În fine, pentru alţii furcile caudine trec drept o probă complicată, dacă nu chiar un simbol al exigenţei. Există, e adevărat, şi minţi înduioşător de fragede – cunosc cel puţin două – care păstrează despre furcile caudine impresia că ar fi nişte instrumente de tortură din categoria fecioarei de fier, a ghetelor spaniole, a leagănului lui Iuda sau a vânei de bou.

Şi totuşi, care este sensul furcilor caudine? Ei bine, sintagma în cauză se referă la condiţiile umilitoare, înjositoare, greu de acceptat pe care învingătorul le impune învinsului în luptă, aşa cum s-a întâmplat într-o strâmtoare aflată la sud-est de Capua, mai precis la Caudium, unde romanii au fost învinşi de samniţi. Iar expresia corectă nu este „a trece PRIN furcile caudine”, ci „a trece PE SUB furcile caudine”. Asta înseamnă că enunţurile pe care le auzim de mai bine de un deceniu încoace la televizor şi în care se cuibăreşte această sintagmă sunt bazaconii scornite de mintea unor sfertodocţi. Pentru împrospătarea memoriei, iată câteva: 1. „Îi mulţumim lui Marius (Ţeicu – n.m.), care s-a strecurat printre furcile caudine din platou şi ne-a adus amandine”. 2. „De mâine, elevii din clasa a douăsprezecea din întreaga ţară vor trece prin furcile caudine ale limbii române în cadrul examenului de bacalaureat”. 3. „Săptămâna viitoare, echipele româneşti de fotbal vor trece prin furcile caudine ale tragerii la sorţi”. 4. „Populaţia de vârstă preşcolară e pasibilă de furcile caudine ale scarlatinei şi pojarului”.

Pe de altă parte, e bine că s-a făcut lumină: furcile caudine nu se numără printre sculele din şopron. Aşa stând lucrurile – şi înainte ca ignoranţa să capete proporţii pandemice, dacă nu pandelice de-a binelea – , e momentul să intonăm, cu emoţie şi avânt, refrenul de aleasă ţinută „Gabriela, de ce minţi?, / Furcile-astea nu au dinţi”.