Să nu credem în incredibil

Televiziunea simte că e pe punctul de-a pierde meciul cu internetul – dacă nu l-o fi pierdut deja.

Detronat din jilţul celui mai puternic comunicator public de pe planetă, ea simte că trebuie să ia măsuri. Publicul care a migrat de la televizor la computer trebuie recucerit cumva. E nevoie de strategii ale peţirii care să-şi arate cât mai repede eficienţa. E nevoie ca batalioanele de couch potatoes care au lăsat telecomanda şi au pus mâna pe mouse să revină la poziţia iniţială, ca nişte Al Bundy traşi la xerox şi căiţi.

Şi ce mijloc de recapturare mai potrivit (cel puţin asta îşi spun televiziunile) decât formulele care promit anormalul unei populaţii care oricum şi-a pierdut normalitatea? Ce metodă mai bună decât cuvintele-cârlig, care-i atrag pe oameni cum atrage magnetul pilitura de fier? Cuvinte care nu promit doar ieşirea din uzual, ci aventuri fără pereche, frisoane şi senzaţii tari.

Heralzii acestei lumi noi ştiu foarte bine că trândavul căruia i se agită sub ochi promisiunea emoţiei se simte dintr-odată altfel: nu chiar erou, dar nici statuie a apatiei. Atâta doar că lumea nouă e tot cea veche. Se schimbă doar vopselele şi strategiile de captatio. Iar dacă navigatorii de pe oceanele internetului devin sclavii click bait-urilor, televiziunea răspunde, conform posibilităţilor, prin mesaje compuse de obicei dintr-un cuvânt. Unul singur, dar cu remarcabile posibilităţi pavloviene, mai ales pentru cei care văd în uitatul pe gaura cheii un sport care te face flexibil, armonios şi informat.

Există cuvinte-totem care corespund click bait-urilor internautice de tip „N-o să-ţi vină să crezi!”, „Este fără precedent!”, „Se întâmplă chiar acum!” „Vezi aici imaginile care aruncă România în aer!”, „Înnebuneşti când vezi ce se întâmplă la graniţa noastră!” sau „Bărbaţii au rămas cu gura căscată când au văzut-o!”.

Cuvintele respective deschid perspectiva unui festin senzorial, a unui plonjon în ceva care are în compoziţie nămol, sânge, şampanie şi apă tulbure, cu tot cu cei care pescuiesc în ea. Ele induc naivilor ideea unei apocalipse de uz intim, a unui peisaj postatomic, a unei explozii nucleare care se topeşte în clipa când apeşi pe butonul off al telecomenzii. Sunt cuvinte cu mai multe funcţii (cârlig, bici, drog etc.), care seamănă cu briceagul din Catalogul obiectelor de negăsit al lui Jacques Carelman, unde din teaca micii unelte răsar, ca într-un evantai suprarealist, o ţeavă de pistol, un pămătuf, o minilanternă, un brici, o riglă şi altele.

Alături de „şoc” şi de „bombă”, unul dintre cuvintele care au migrat de la uz la abuz în instrumentarul anumitor posturi TV este „incredibil”. Termenul defineşte, ne spune dicţionarul, „ceva cu neputinţă de crezut”. Logica simplă ne spune că incredibilul vizează lucruri, situaţii, fenomene şi chiar fiinţe care ies din conturul verosimilitudinii.

Este vorba de plăsmuiri care nu încap în rama realului, de alcătuiri pe care nu le putem accepta, oricât de mari ne-ar fi indulgenţa şi imaginaţia. De exemplu, un tractor cu vâsle este ceva incredibil. Un crocodil cu gât de girafă, la fel. Un partid fără corupţi, aşijderea. În faţa unui lucru cu adevărat incredibil, simţurile depun armele şi murmură, ca ardeleanul din banc în prezenţa broaştei ţestoase: aşa ceva nu există.

Ei bine, lucrurile stau cu totul altfel la unele televiziuni româneşti. Aici incredibilul e, de multe ori, doar tencuiala sub care, dacă râcâi un pic cu unghia, descoperi lucruri banalissime. „Incredibil” e, din acest punct de vedere, omologul perfect al click bait-ului de pe Internet.

Realizatorii de emisiuni (mai ales tabloide) care se folosesc de el nu fac decât să mulgă ugerele realităţii, cu speranţa că vor recolta un amestec de ambrozie, otravă şi trinitrotoluen. În realitate, produsul recoltat e fel de un lapte acru căruia telespectatorii maturi şi avizaţi îi spun, cum se cuvine de fapt, „non-ştire”. Ceva de genul: „Incredibil! La Predeal stratul de zăpadă a atins opt centimetri” (în ianuarie)!” „Incredibil! Vasile Miriuţă n-a mai efectuat a treia schimbare!” „Incredibil! Alex Velea şi-a mai făcut un tatuaj!” „Incredibil! Ionel Dănciulescu are patru cravate roşii în garderobă!”

A se remarca prezenţa obligatorie a semnului exclamării, înfipt la sfârşit de enunţ ca o coloană a uluirii, când de fapt publicul nu află nimic care să-i provoace fie şi un început de surpriză.

Cu puţine excepţii, incredibilul din televiziunile româneşti este o platitudine machiată strident şi somată să facă „bau!” din ecran – de multe ori, pentru a-l trezi pe telespectator.