Sari la conținut
News Alert

Voice-over

Cei pe care vârsta îi somează să devină respectabili, adică oamenii săriţi de patruzeci de ani, îşi aduc aminte de felul cum arăta oferta TV de dinainte de 1990. Spre seară, în liniştea apartamentului de bloc, pe ecran se ivea o doamnă (Sanda Ţăranu, Delia Budeanu, Silvia Ciurăscu, Cristiana Bota etc.) care pronunţa, cu un zâmbet mai degrabă elegiac, titlurile emisiunilor pentru ziua în curs.

Spre ilustrare, programul unei zile din decembrie 1989 se prezenta după cum urmează: „Telejurnalul de seară”, „Ctitorii ale Epocii de Aur (arc peste timp)”, „Direcţii ale dezvoltării cercetării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea al Partidului”, „Tezaur folcloric”, „Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi pe întregul an”, „Democraţia muncitorească, revoluţionară, în acţiune”, „Din lumea capitalului. Documentar”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Telejurnalul de noapte”.

YXNoPThiMWQwYTE2NWQ5ZWM2ODM5MTEwMWFiOGQ5NGFjOGI4.thumb

Ilustrație: javieralcalde - DeviantArt

Se impun două precizări. Prima: avem de-a face cu un program de Crăciun. A doua: Crăciunul respectiv fiind cel din 1989, programul a suferit schimbări. S-a schimbat macazul şi s-a dus necazul. Lucrurile au început să fie discutate în logica rentabilului imediat. Au apărut umbre care treptat au prins chip de certitudini, iar apoi de zei inclemenţi: rating, concurenţă, profit. Mândră, dar flexibilă, naţia a arborat noul stindard, pe care, în locul stemei cu sonde, cununi de spice şi stea roşie, se desluşea acum un ecran de televizor. Îndopat cu filme nord-coreene, reportaje despre cultura de orzoaică şi interviuri cu fruntaşi în producţie, românul a intrat în legătură, pe la jumătatea anilor nouăzeci, cu forţa magică a telecomenzii şi, odată cu ea, cu posibilitatea de-a alege.

Dar ca să alegi, trebuie să te uiţi atent la toată marfa. S-o cântăreşti, să-i faci în gând o fişă de rentabilitate, să calculezi foloase şi ponoase şi-abia pe urmă s-o târăşti la tejghea. Iar când n-ai tu ochi pentru marfă, are ea gură pentru tine. Fiindcă, să nu uităm, reclama e sufletul comerţului. Şi uite-aşa, din slogan în dicton şi din comunism în capitalism, meseriaşii din industria TV şi-au dat seama că aveau nevoie de nişte trâmbiţaşi ai ofertei, de nişte bărbaţi a căror voce să se facă una cu a postului şi să preschimbe publicul într-o masă de vietăţi captive, cu tubul digestiv cuplat la tubul catodic. De nişte bărbaţi apţi să joace rolul de voice-over.

Modelul acestor bărbaţi pare preluat din galele de box profesionist, unde diverşi cetăţeni cu papion slobozesc emisii la limita burlescului în încercarea de-a comunica publicului că urmează să asiste la caftul secolului între două fiare neîmblânzite, dintre care una va părăsi sala pe picioare, iar cealaltă pe targă sau în sac de plastic. Există acolo, în tremoloul acelor crainici de sală care par să fi înghiţit un amplificator, un fel de-a lungi vocalele (iar uneori, inexplicabil, chiar consoanele) care face parte din ambalajul obligatoriu al evenimentului. Cine cască ochii cască şi punga, iar cine cască punga trebuie să fie făcut s-o caşte şi cu alte ocazii. Bătaia are nevoie de un agent vocal care s-o preschimbe în epopee.

Şi cum legea compensaţiei operează pretutindeni, ea s-a făcut simţită şi aici. Dacă până în 1990 şi în primii ani de dezgheţ recitarea programului TV din România era o chestiune exclusiv femeiască, de două decenii încoace situaţia a basculat. Un voice-over nu mai poate fi, la ora actuală, decât bărbat. În România o femeie poate să fie pilot, neurochirurg, avocat, crainic de ştiri sportive, alpinist, ministru, cascador, practicant al boxului, editor de carte, director de spital şi în general orice, numai voice-over nu. Niciun post de televiziune n-a mizat pe ineditul unei asemenea abordări, deşi cunosc câteva doamne din muzică, film şi teatru a căror impostaţie ar fi putut fi valorificată fără teamă de insucces.

De ce n-au reuşit picior şi laringe de femeie să se insinueze în postura de voice-over? Iată o temă de discuţie pe care coordonatorii de programe o evită, iar telespectatorii (probabil că) n-o consideră relevantă. Unii, nu foarte mulţi, văd în chestiunea aceasta o carie în dentiţia aparent perfectă a egalităţii de şanse. Alţii consideră că s-a făcut pur şi simplu dreptate şi că bărbaţii au primit acces într-o zonă unde, înainte de 1990, singura voce masculină era a lui Ilie „Bebe” Ciurescu, omul care rostea, anual şi solemn, formula „Cu prilejul Anului Nou, vorbeşte tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România”, pentru ca, imediat după ce Dunărea Gândirii îşi încheia gângăveala, să conchidă edificat: „Cu prilejul Anului Nou, a vorbit tovarăşul Nicolae Ceauşescu etc., etc.”

Un român care se uită suficient la televizor în România de azi îşi dă seama pe ce post TV se află după ce-l aude pe voice-over. Altfel spus, el n-are nevoie să vadă ca să identifice. Îi e de-ajuns să audă. Iată un paradox zglobiu, cum sunt atâtea pe piciorul nostru de plai şi pe gura noastră de rai: un produs adresat ochiului e recunoscut prin intermediul urechii.