Sfârșitul ordinii anglo-americane
Viziunea despre democrație și libertate a Statelor Unite și a Marii Britanii a definit lumea de după război. Ce urmează în epoca Donald Trump și Nigel Farage?
Unul din episoadele cele mai stranii din campania ciudată a lui Trump a fost apariția unui englez încrezut la un miting din 24 August, în Jackson, Missouri. Englezul era Nigel Farage, prezentat de Trump ca “omul din spatele Brexit”. Cei mai mulți participanți probabil că n-aveau habar cine e Farage, liderul UKIP din Marea Britanie. Și cu toate astea stătea în fața lor, zâmbind și strigând lozinci despre “ziua independenței noastre”, ”poporul adevărat”, ”poporul decent”, ”oamenii de rând” care au preluat băncile, mass-media liberală și sistemul politic. Trump își afișa zâmbetul fals, bătea din palme și promitea un “Brexit plus plus plus!”.
Dar nu Brexit era ideea principală. Pe un ton iritat, Trump răcnea despre marea victorie a lui Farage, “în ciuda insultelor, în ciuda tuturor obstacolelor”. Despre ce fel de insulte era vorba nu e foarte clar, însă mesajul era limpede. Victoria lui urma să fie ca a susținătorilor Brexit, doar că mult mai spectaculoasă. Ba chiar s-a autointitulat Mr. Brexit.
Mulți prieteni și specialiști cu care am vorbit în Marea Britanie au rezistat comparației dintre Trumpism și Brexit. În Londra, distinsul istoric conservator Noel Malcolm mi-a spus că s-a întristat atunci când am făcut această comparație. Brexit a fost despre suveranitate, mi-a spus el. Democrația britanică ar fi subminată dacă britanicii ar trebui să se supună unor legi create de străini pe care ei nu i-au votat.(Se referea la UE). Votul pentru Brexit, a continuat Malcolm, n-are nimic de-a face cu globalizarea sau imigrația sau cu clasa muncitoare lăsată în urmă de elite. A fost în primul rând o chestiune de principiu democratic.
Malcolm pare să creadă că votanții pro Brexit, inclusiv foștii lucrători industriali din zonele dezindustrializate, au fost mobilizați de aceleași principii înalte care l-au făcut pe el un Brexiter convins. Mă îndoiesc de asta. Resentimentele împotriva polonezilor, românilor și altor cetățeni europeni care vin să lucreze din greu în Marea Britanie au jucat un rol important. La fel și dorința de a lovi într-o elită lipsită de popularitate, responsabilă de stagnarea economică din orașele industriale decăzute. Iar antipatia față de străini din Marea Britanie nu trebuie niciodată subestimată.
Și în Statele Unite am întâlnit refuzul ideii că Brexit a fost un vestitor pentru victoria lui Trump. Am fost asigurat iar și iar de amicii mei liberali că Trump nu poate să ajungă președinte. Votanții americani erau prea chibzuiți ca să cadă în capcana unei demagogii pline de ură. Trump, mi se spunea, era produsul ciudatelor accese americane de populism care izbucnesc periodic, precum nativismul anti-imigranți al anilor 1920 sau Huey P. Long în Louisiana al anilor 1930, însă nu poate ajunge niciodată până la Casa Albă. Populismul american tradițional, îndreptat împotriva bogaților, a bancherilor sau imigranților nu poate fi comparat cu ostilitatea englezilor față de UE pentru că nu există un organism politic supranațional de care să aparțină SUA.
Și totuși Trump și Farage și-au dat imediat seama ce au în comun. Aflat în Scoția, la o zi după Brexit, Trump își inaugura un teren de golf și puncta câteva paralele în fața scoțienilor care votaseră în majoritate împotrivă: britanicii “și-au luat țara înapoi”. Expresii precum “suveranitate”, ”control”, ”măreție” au stimulat masele în ambele campanii: campania lui Trump și a lui Farage. S-ar putea crede că fiecare înțelegea altceva prin aceste expresii. Farage și aliații săi, mulți dintre ei naționaliști englezi, vroiau să-și recapete suveranitatea de la Uniunea Europeană.
Dar Trump de la cine voia să-și ia țara înapoi? El a arătat că FMI și Organizația Mondială a Comerțului sunt elemente nocive conduse de elitele internaționale în detrimentul lucrătorilor americani. Dar mă îndoiesc că aceste instituții îi umpleau de furie pe susținătorii lui Trump.
De fapt, majoritatea instituțiilor internaționale, inclusiv FMI și NATO, au fost înființate sub influența americană, pentru a promova interesele SUA și ale aliaților săi. Și unificarea europeană a fost nu doar aprobată ci și intens încurajată de președinții americani care l-au precedat pe Trump. Dar sentimentele sale de tipul “America first” sunt ostile acestor organizații. Și la fel simt și cei ca Nigel Farage. Deci Farage și Trump de fapt chiar vorbeau despre aceleași lucruri. Însă aceștia nu au în comun doar desconsiderarea instituțiilor internaționale și supranaționale. Când Farage, în discursul ținut la Jackson, tuna împotriva băncilor, mass-mediei liberale și establishmentului politic, el nu se referea la instituțiile din străinătate ci la “străinul din interior”, propriile noastre elite care, în mod implicit, nu sunt “reale”, “de rând” sau “decente”. Și nu doar Farage. Theresa May, prim-ministrul britanic (care înainte de referendum nu era pro Brexit), i-a numit pe membrii elitelor cu viziune globală “cetățeni fără țară”. Când trei judecători de la Curtea Supremă britanică au decis că parlamentul și nu guvernul ar trebui să decidă când să declanșeze mecanismele legale pentru Brexit, ei au fost denunțați într-un tabloid britanic ca fiind “dușmani ai poporului”.
Trump a accesat deliberat același discurs de ură împotriva celor care nu sunt “poporul adevărat”. El a făcut remarci ofensatoare la adresa musulmanilor, imigranților, refugiaților și mexicanilor. Dar cea mai dură ostilitate a arătat-o față de trădătorii elitiști din SUA care ar fi răsfățat minoritățile și disprețuit “adevăratul popor”. Ultima reclamă din campania lui Trump a fost un atac la cei pe care Stalin obișnuia să-i numească insinuant “cosmopoliții fără rădăcini”. Referințele incendiare la “structura puterii globale” care îi jefuiește pe oamenii muncitori onești au fost ilustrate cu fotografii ale lui George Soros, Janet Yellen și Lloyd Blankfein. Probabil că nu toți susținătorii lui Trump realizau că toți cei trei sunt evrei. Dar cei care-și dădeau seama probabil că nu au ratat implicațiile.
Când Trump și Farage au stat împreună pe scena din Mississippi, ei au vorbit ca și cum ar fi fost niște patrioți care-și revendicau mărețele țări de la anumite interese străine. Nu e nicio îndoială că ei își văd țările ca pe niște națiuni excepționale. Dar succesul lor e îngrijorător tocmai din cauză că vine în contradicție cu o anume formă de excepționalism anglo-american: cel construit de Al Doilea Război Mondial.
Înfrângerea Germaniei și Japoniei a determinat crearea unei mari alianțe, condusă de SUA, în Occident și în Asia. Pax Americana împreună cu o Europă unificată ar păstra lumea democratică în siguranță. Dacă Trump și Farage fac ce și-au propus, acest vis s-ar putea spulbera.
În anii în care majoritatea Europei fusese invadată de naziști sau de dictaturile fasciste, aliații anglo-americani erau ultima speranță a libertății, democrației și internaționalismului. Am crescut într-o lume modelată de ei.
Țara mea natală, Olanda, a fost eliberată în 1945, cu șase ani înainte ca eu să mă nasc, de trupele britanice și nord-americane (cu ajutorul unor bravi polonezi). Cei care nu aveam amintiri directe ale acestor evenimente am văzut filme precum “Ziua cea mai lungă”, despre debarcarea din Normandia. John Wayne, Robert Mitchum sau Kenneth More cu bulldogul său au fost eroii noștri eliberatori.
Binențeles că era o viziune copilărească. În primul rând pentru că lăsa pe dinafară Armata Roșie Sovietică, cea care mi-a eliberat tatăl ce fusese trimis la muncă forțată la Berlin, alături de alți tineri care refuzaseră (sub ocupația germană) să semneze un jurământ de loialitate față de naziști.
Națiunile anglo-saxone victorioase, în special Statele Unite, au redefinit lumea occidentală de după război. Prevederile din Carta Atlanticului, trasate de Churchill și Roosevelt în 1941 au rezonat profund cu o Europă distrusă de război: eliminarea barierelor din calea comerțului, libertate pentru oameni, bunăstare socială și cooperare internațională.
Pax Americana, în care Marea Britanie a jucat rolul de partener junior special, s-a bazat pe un consens liberal. Nu doar NATO (constituit pentru protejarea democrațiilor occidentale în special împotriva pericolului sovietic) ci și idealul unificării europene s-au născut din cenușa lui 1945. Mulți europeni, liberali dar și conservatori, au crezut că doar o Europă unită îi va putea opri să-și devasteze din nou continentul. Chiar și Churchill, care era mai atașat de ideea Imperiului Britanic și a Commonwealth-ului, a fost în favoarea unității.
Războiul Rece a făcut ca rolul excepțional al aliaților victorioși să devină și mai vital.
Occidentul și libertățile sale protejate de SUA aveau nevoie de o contra-narațiune la ideologia sovietică. Asta a inclus promisiunea unei mai mari egalități sociale și economice. Binențeles că nici SUA, cu lunga sa istorie de prejudecăți rasiale și ocazionalele crize de isterie politică de tip McCarthy, dar nici Marea Britanie cu sistemul său rigid de clase, nu s-au ridicat niciodată la înălțimea idealurilor strălucitoare pe care le-au clamat după război. Oricum, imaginea unei extraordinare libertăți anglo-americane a rezistat, și nu doar în țările ocupate pe timpul războiului dar și în țările înfrânte, Germania și Japonia.
Prestigiul Americii a fost întărit nu doar de soldații care au ajutat la eliberarea Europei ci și de bărbații și femeile de acasă care au luptat pentru o societate mai echitabilă și o democrație mai incluzivă. Prin lupta împotriva nedreptăților din propria țară, personalități ca Dr. Martin Luther King Jr. sau Freedom Riders sau chiar ca președintele Obama au menținut credința în exceptionalismul american. La fel și cultura tinerilor din anii 1960.
Când Vaclav Havel, lider al dizidenței și ulterior președinte al Cehiei, îi numea pe Frank Zappa, Lou Reed sau Rolling Stones eroii săi politici, nu o făcea din superficialitate. Sub opresiunea comunistă, muzica pop din America și Marea Britanie reprezenta libertatea. Europenii născuți la scurt timp după război au pretins adesea că urăsc SUA, sau măcar politica și războaiele americane, însă expresia acestei ostilități a fost împrumutată aproape complet de la americani. Bob Dylan a primit anul acesta premiul Nobel pentru literatură iar unul din motive a fost că membrii juriului suedez a crescut pe versurile sale de protest.
Idealul libertăților anglo-saxone vine de mult mai departe decât perioada înfrângerii lui Hitler sau a cântecelor lui Dylan sau Rolling Stones. E bine cunoscută admirația lui Alexis de Tocqueville din 1830 față de democrația americană. Mult mai puțin cunoscute sunt scrierile sale despre Marea Britanie. Născut imediat după Revoluția Franceză, Tocqueville a fost obsedat de întrebarea: de ce Marea Britanie a fost scutită de astfel de convulsii sociale? De ce poporul britanic nu se revoltă? Răspunsul său a fost că sistemul social din Marea Britanie era doar atât de deschis încât să permită fiecărei persoane să spere că, ajutat de muncă asiduă, dibăcie și noroc, ar putea să urce pe scara socială. O versiune britanică a visului american: “Marele Gatsby” o fi un mare roman american, însă Gatsby ar fi putut exista și în Marea Britanie.
În realitate probabil că nu existau așa multe povești cu ascensiuni de succes în secolul 19. Însă faptul că Benjamin Disraeli, fiul unui evreu sefard, a putut să ajungă prim-ministru și chiar conte a furnizat multor generații din Europa baza pentru a considera Marea Britanie o țară de excepție. Evrei din Rusia, din Lituania sau din Germania (ca străbunicii mei) s-au îmbulzit către insulele britanice cu speranța că și ei pot deveni gentlemani englezi. Anglofilia, ca și visul american, or fi bazate pe mituri, însă miturile pot fi puternice și de lungă durată.
Ideea că un efort suficient și talentul pot să-ți aducă succesul a fost deosebit de importantă pentru Statele Unite și Marea Britanie.
Capitalismul anglo-american poate fi dur pe alocuri însă datorită faptului că piețele sunt receptive la noile talente și la munca ieftină, au dat naștere unor societăți pragmatice și relativ deschise în care imigranții pot prospera. Tipul ăsta de societăți sunt disprețuite de conducătorii societăților închise, comunitare și autocratice.
Wilhelm al II-lea, kaiser al Germaniei până în 1918, era un astfel de conducător. El însuși pe jumătate englez, considera Anglia o națiune de negustori și o numea “Iuda-Anglia”, o țară coruptă de elitele străine sinistre, în care banii contează mai mult decât valoarea sângelui și a pământului. În decadele următoare, tipul ăsta de retorică anti-semită a fost îndreptată mai des împotriva SUA. Naziștii credeau că evreii capitaliști conduc America, nu doar la Hollywood ci și la Washington și New York. Ideea asta continuă să existe, mai puțin în Europa și mai mult în Orientul Mijlociu sau în zone din Asia. Dar discuțiile despre “cetățenii fără țară”, sinistrele elite cosmopolite și conspirațiile băncilor se potrivesc perfect acestei tradiții. O teribilă ironie a populismului anglo-american actual este folosirea frecventă a sintagmelor care erau în mod tradițional utilizate de inamicii țărilor de limbă engleză.
Dar și cei care nu sunt de acord cu descrierea kaiserului, recunosc că economia liberală, așa cum a fost ea practicată de la mijlocul secolului 19 în Marea Britanie și SUA, are și o parte întunecată. Nu permite o redistribuire adecvată a avuției și nici protejarea cetățenilor vulnerabili.
Au existat și excepții: New Deal-ul lui Roosevelt sau guvernul postbelic laburist din Marea Britanie condus de Clement Attlee care a creat sistemul de sănătate gratuit, a construit case sociale, a îmbunătățit educația și a adus alte beneficii ce țin de statului social. Britanicii din clasa muncitoare care își riscaseră viața pentru țară în timpul războiului nici nu ar fi acceptat mai puțin. Marea Britanie și Statele Unite, comparativ cu celelalte state din Occident, au pus un mai mare preț pe libertatea economică individuală decât pe egalitarism.
Revoluția Reagan-Thatcher din anii 80 - dereglementarea serviciilor financiare, închiderea minelor de cărbune și a fabricilor și desființarea beneficiilor New Deal sau ale statului social britanic - a fost considerată de mulți conservatori de pe ambele maluri ale Atlanticului drept un triumf al excepționalismului anglo-american, o victorie a libertății. Europenii de pe continent au fost mult mai sceptici. “Thacherism”-ul și “Reagonomics” erau văzute ca forme agresive ale liberalismului economic, care fac ca unii oameni să devină imens de bogați însă pe ceilalți îi abandonează. Însă, pentru a rămâne competitive, multe guverne au început să imite același sistem economic.
N-a fost o coincidență că asta s-a întâmplat la sfârșitul Războiului Rece. Căderea comunismului sovietic a fost sărbătorită, pe bună dreptate, ca pe eliberarea finală a Europei. Țările lăsate în urmă pe partea greșită a Cortinei de Fier erau în sfârșit libere. Primul președinte Bush a vorbit despre o “nouă ordine mondială”, condusă de singura super-putere rămasă în picioare. Revoluția Reagan-Thatcher părea că a triumfat.
Dar sfârșitul comunismului a avut în Occident și alte consecințe, mai puțin dezirabile. Ororile imperiului sovietic au pătat și reputația altor forme de stângism, inclusiv pe cea a social-democrației, care de fapt era anti-comunistă. În timp ce se declara “sfârșitul istoriei” și mulți se așteptau ca modelul democrației liberale anglo-americane să nu mai aibă rival, lumea a început să creadă că orice formă de idealism colectivist duce direct în gulag.
Thatcher declara odată că nu există societate, doar indivizi și familii. Oamenii trebuiau forțați să aibă singuri grijă de ei. Liberalismul economic radical a distrus mai mult comunitățile tradiționale decât toate guvernele social democrate. Dușmanii cei mai înverșunați ai lui Thacher au fost minerii și lucrătorii industriali. Retorica neoliberală era doar despre efectul de “trickle down” (prelingere a prosperității de sus în jos). Dar asta n-a funcționat niciodată.
Acești lucrători și copiii lor, locuitori ai unor orașe dezindustrializate, au mai primit o lovitură la criza bancară din 2008. Instituții postbelice importante, precum FMI-ul, conceput de SUA în 1945 pentru obținerea unei stabilități globale, n-au mai funcționat corespunzător. FMI-ul nici măcar nu anticipat posibilitatea crizei. Numărul mare de oameni care nu și-au revenit după criză au decis să se revolte. Și au votat pentru Brexit și pentru Trump.
Nici Brexit și nici Trump probabil că nu vor aduce mari beneficii pentru acești votanți. Însă pentru un timp vor putea să spere că își recapătă țara, un vis depre un trecut imaginar, mai pur și mai glorios. Reacția asta nu e trăită doar în SUA și Marea Britanie. Același lucru se întâmplă și în alte țări, multe dintre ele cu vechi tradiții de democrație liberală, precum Olanda.
Acum 20 de ani, Amsterdamul era văzut ca o capitală a progresului și extravaganței, un loc în care polițiștii fumează marihuana pe stradă (un alt mit, dar unul semnificativ).
Olandezii se vedeau pe ei înșiși ca pe niște campioni mondiali ai toleranței rasiale și religioase. Dintre toate țările Europei, Olanda era cel mai ferm integrată în Anglo-sferă. Astăzi, cel mai popular partid politic conform sondajelor este condus de Geert Wilders, un instigator anti-musulmani, anti-imigranți, anti-UE care a salutat victoria lui Trump ca pe o venire a “primăverii patriotismului”.
În Franța, Marine le Pen, care-i la fel de entuziasmată ca și Wilder de victoria lui Trump, ar putea deveni președinte. Polonia și Ungaria deja sunt conduse de autocrați populiști care resping tipul de liberalism pentru care s-au luptat altădată dizidenții est-europeni. Norbert Hofer, de extremă dreaptă, ar putea deveni următorul președinte al Austriei.
Înseamnă asta că Marea Britanie și Statele Unite nu mai sunt niște excepții? Probabil.
Dar eu cred că însăși ideea unui excepționalism anglo-american a făcut ca populismul din aceste țări să fie atât de puternic. Ideile că învingătorii occidentali din Al Doilea Război Mondial sunt speciali, mai curajoși și mai liberi decât toți ceilalți, că Statele Unite sunt cea mai măreață națiune din istoria umanității, că Marea Britanie, care l-a înfruntat singură pe Hitler, e superioară oricărei țări europene, nu doar că au dus la purtarea unor războaie prostești dar au ajutat și la mascarea inegalităților de la baza capitalismului anglo-american. Noțiunea superiorității naturale, obținută doar prin fericita întâmplare de a fi născut britanic sau american, le-a dat sentimentul de merit unor oameni care, în termeni de educație și prosperitate, sunt rămași pe treptele de jos ale societății.
Asta a funcționat destul de bine până în ultimele decenii ale secolului trecut. Nu numai că starea materială clasei muncitoare și a segmentului de jos din clasa de mijloc din Marea Britanie a început să se înrăutățească comparativ cu cea a bogaților, dar treptat a devenit evident că o duceau mult mai rău decât germanii, scandinavii și olandezii, ba chiar mai rău și decât francezii, vechii rivali.
Un mod de a-și vărsa furia a fost bătaia de pe stadioanele de fotbal, batjocorirea fanilor germani prin imitarea bombardierelor britanice și strigarea unor sloganuri despre victoria din război.
Așa-numiții huligani au rămas doar o minoritate penibilă, însă au existat și alte forme de exprimare ale acelor sentimente. Uniunea Europeană, față de care britanicii nu au simțit niciodată o mare dragoste, în realitate a adus prosperitate în multe zone ale Marii Britanii. Afectarea vechilor orașe industriale și a localităților miniere nu a fost rezultatul unor politici ale Uniunii Europene. Dar a fost ușor pentru euro-sceptici să devieze atenția populară de la problemele interne prin blamarea străinilor care ar fi condus totul de la Bruxelles. Eurofobii au început să pretindă că “nu pentru asta am luptat noi în război”. S-au evocat uneori fantoma lui Hitler și cea a lui Napoleon. Avioanele de vânătoare Spitfire și fragmente din discursurile lui Churchill au intrat retorica cu care UKIP a militat pentru părăsirea Europei. Unii politicieni au lăudat măreția Imperiului Britanic.
Pentru majoritatea britanicilor, ieșirea din UE nu va aduce prosperitate. Contrariul este mult mai probabil. Însă poate diminua sentimentul eșecului și poate alimenta dorința de a fi excepțional, privilegiat, de a fi “great again”.
Ceva similar s-a întâmplat în Statele Unite. Nu doar că li s-a spus chiar și celor mai amărâți dintre americani că trăiesc în țara lui Dumnezeu, dar albii din America, oricât de săraci și needucați, au avut întotdeauna confortul de a ști că mai este cineva mai jos decât ei, care nu beneficiază de privilegii și dreptul la măreție, o clasă de oameni cu pielea neagră. Cu un președinte negru educat la Harvard, această ficțiune a devenit tot mai greu de susținut.
Trump și liderii Brexit au simțit bine aceste sentimente populare. Într-un fel, Trump e ca un Gatsby expirat. El a speculat demnitatea lezată a unor largi comunități și a inflamat pasiunile unor oameni care se tem de schimbările care-i fac să se simtă abandonați. În Marea Britanie, naționalismul englez e principala forță din spatele Brexit. Dar în ambele cazuri, “a-și lua țara înapoi” înseamnă o renunțare la lumea pe care au imaginat-o anglo-americanii după 1945.
Naționaliștii englezi au optat pentru o versiune modernă a Splendidei Izolări (paradoxal, un termen folosit pentru a descrie politica externă britanică a lui Benjamin Disraeli). Trump vrea să pună America pe Primul Loc.
Brexit și Trump au în comun dorința de a distruge Pax Americana și unitatea europeană. Ca un efect pervers, aceasta poate semnala o renaștere a “relației speciale” dintre SUA și Marea Britanie, o repetare a istoriei ca farsă tragică. Trump i-a spus Theresei May că ar dori să aibă aceeași relație cu ea ca aceea avută de Ronald Reagan cu Margaret Thatcher. Dar primul politician care s-a dus la Trump să-l felicite pentru victorie nu a fost nici primul ministru și nici măcar ministrul de externe, Boris Johnson. A fost Nigel Farage.
Trump și Farage s-au lăudat cu victoriile lor repetând același cuvânt care făcea altădată ca țările lor să fie excepționale: ”libertate”.
***
Cu o lună înainte de alegerea lui Trump și trei luni după votul Brexit, l-am vizitat pe marele istoric militar Sir Michael Howard la reședința sa din Anglia. În tinerețe Howard a luptat contra Germaniei ca ofițer al armatei britanice. A debarcat în Italia în 1943 și a luat parte la bătălia decisivă de la Salerno, iar pentru asta a fost decorat cu Crucea Militară. John Wayne și Kenneth More au fost ficțiune. Sir Michael era real. Are 95 de ani.
După o masă la pub-ul local, la doar câteva mile de locul unde au trăit bunicii mei, am vorbit despre Brexit, război, politică americană, Europa și despre familiile noastre. Decorul era cât se poate de englezesc, cu soarele palid de toamnă care apunea după dealurile din Berkshire. Ca și străbunicii mei, bunicii materni ai lui Sir Michael fuseseră evrei germani emigrați în Anglia unde au dus o viață foarte bună. Ca și în cazul meu, familia sa de imigranți a devenit totalmente britanică. Pe lângă activitatea de profesor de istorie la universitatea din Oxford, Howard a predat și la Yale. Cunoaște bine America și nu-și face iluzii despre “relația specială” care, crede el, a fost inventată de Churchill și a fost mereu exagerată.
Stăteam în camera sa de primire, înconjurați de teancuri de cărți, majoritatea despre Al Doilea Război Mondial și am vrut să aflu care sunt gândurile lui despre Brexit. Mi-a răspuns pe un ton de melancolie resemnată. Brexitul, mi-a spus, “accelerează dezintegrarea lumii Occidentale”.
Cu gândul la acea lume atât de minuțios clădită după războiul în care luptase, a adăugat: ”poate că n-a fost decât o picătură într-un ocean ”. L-am întrebat despre relația anglo-americană. “A, relația specială... A fost un mit necesar, destul de asemănător cu creștinismul. Dar acum încotro? ” mi-a răspuns el.
Într-adevăr, încotro? Ultima speranță pentru Europa ar putea fi Germania, țara împotriva căreia a luptat Michael Howard și pe care eu am urât-o în copilărie. Mesajul Angelei Merkel câtre Trump a doua zi după victorie a fost o perfectă exprimare a valorilor Occidentale care merită încă apărate.
Va fi binevenită o cooperare strânsă cu Statele Unite, a spus Merkel, dar numai pe baza “democrației, a libertății și a respectului pentru lege și pentru demnitatea umană, indiferent de origini, culoarea pielii, religie, gen, orientare sexuală sau opinii politice”.
Merkel a vorbit ca o adevărată moștenitoare a Cartei Atlanticului.
Și Germania a crezut odată că este o națiune excepțională. Și totul s-a terminat cu o catastrofă. Germanii și-au învățat bine lecția. Nu au mai vrut să fie în niciun fel excepționali și ăsta e motivul pentru care au fost atât de dornici să fie incluși într-o Europă unită. Ultimul lucru dorit de germani a fost să conducă alte state, mai ales în sens militar. Asta au vrut și vecinii Germaniei. Pax Americana a fost cu mult mai acceptabilă decât o revenire la excepționalismul german. Dar când mă uit din nou la fotografia cu Donald și Farage, cum își arată bucuroși dantura, cu degetele mari ridicate aprobator, mă întreb dacă Germania nu se va simți obligată să-și reevalueze lecția învățată.
Despre autor: Ian Buruma predă democrație, drepturile omului și jurnalism la Bard College. Este autorul mai multor cărți, printre care "Murder in Amsterdam: The Death of Theo Van Gogh and the Limits of Tolerance" și "Year Zero: A History of 1945".
Pentru comentarii intrați pe postarea Facebook
