Sari la conținut

Soluția norvegiană la problema britanică

La scurt timp după decizia primului ministru al Marii Britanii, Theresa May, de a cere alegeri anticipate, scriam într-un articol că pro-europenii britanici mai pot încă să transforme Brexitul într-o victorie din ceea ce părea a fi o înfângere. Dar intervalul de timp la care mă gândeam atunci era de cinci ani, nu de cinci săptămâni. Este greu de spus cât timp va mai supraviețui May ca prim-ministru. Soarta ei depinde acum de răzbunările personale și rivalitățile politice bizantine nu doar din Londra, dar și din Edinburgh sau Belfast (capitalele Scoției și Irlandei de Nord - n.red). Dar pentru anticiparea rezultatului negocierilor pentru Brexit, chestiunile importante nu mai au legătură cu supraviețuirea politică a lui May.

Britain Reacts To The EU Referendum Result

Foto: Getty Images

Se va modifica aritmetica parlamentară britanică și opinia publicului în favoarea sau împotriva unui “hard Brexit” (restricționarea drastică a imigrației și retragerea din uniunea vamală, piața unică și jurisdicția Uniunii Europene) în varianta planificată de May înainte de alegeri? Iar dacă britanicii se întorc împotriva proiectului susținut de May, li se va oferi de către liderii UE un compromis similar cu cel oferit Norvegiei, care a rămas în afara structurilor instituționale ale UE, dar acceptă majoritatea costurilor și obligațiilor unui stat membru în schimbul beneficiilor comerciale ale pieței unice?

O relație cu UE similară cu cea pe care o are Norvegia este singurul model care poate atrage susținerea publicului și a politicului în Marea Britanie fără să amenințe principiile de funcționare ale UE și fără să provoace costuri economice mari niciuneia dintre părți. Aranjamentele instituționale pentru o astfel de opțiune există deja în forma Spațiului Economic European (EEA), un fel de anticameră a UE în care se află acum trei țări mici dar bogate: Norvegia, Islanda și Liechtenstein. Cele trei state au luat în considerare aderarea la UE la sfârșitul anilor 1980 dar din diverse motive au decis să nu adere. Ele au dorit să-și integreze economia și piața muncii cu Europa și, după votul pentru Brexit, era de așteptat ca Marea Britanie să încerce mai degrabă negocierea unui aranjament cu EEA similar cu al Norvegiei decât o rupere a relațiilor ca aceea propusă de May.

În septembrie anul trecut, la doar trei luni după ce a devenit prim-ministru, May a surprins pe toată lumea prin respingerea variantei EEA. La conferința anuală a Partidului Conservator, May a afirmat că cei care se intitulează “cetățeni ai lumii” sunt de fapt ”cetățeni ai nimănui” și că libera circulație a persoanelor impusă de apartenența la EEA este inacceptabilă. În ianuarie, ea a anunțat oficial că Marea Britanie nu își dorește să fie membră a pieței unice europene pentru că asta ar presupune acceptarea liberei  circulații. Această poziție a fost confirmată de manifestul electoral al conservatorilor britanici.

Dar mai este importantă aversiunea față de imigranți astăzi, când alegerile din 8 iunie au făcut-o pe May irelevantă iar negocierile pentru Brexit vor fi influențate de alianțele parlamentare instabile și de o schimbare a echilibrului în opinia publică?

Cel mai important factor care determină politica europeană a Marii Britanii în lunile următoare va fi poziția publicului față de imigrație. Iar rezultatul neașteptat al alegerilor, împreună cu semnalele puternice din sondajele de opinie sugerează că atitudinea publicului față de libera circulație a persoanelor este mult mai nuanțată și mai puțin ostilă decât o arătau retorica lui May și manifestul conservatorilor.

În realitate, votanții britanici susțin libera circulație a persoanelor dacă nu le este prezentată ca o impunere ne-democratică a birocraților străini ci mai degrabă ca pe un drept de care se bucură atât cetățenii europeni cât și cei britanici.

În luna mai, YouGov, o companie de sondare a opiniei publice a adăugat într-un sondaj preelectoral următoarea întrebare: “credeți că în negocierile pentru ieșirea Marii Britanii din UE guvernul ar trebui să le ofere cetățenilor europeni dreptul de călătorie, de muncă, de studii sau pensii în Marea Britanie, în schimbul oferirii acelorași drepturi cetățenilor britanici de către UE?”

Răspunsul a fost surprinzător.

Votanții din eșantionul ales au fost în favoarea liberei circulații în proporție de patru la unu. 62% au răspuns “da”, 17% ”nu” iar 21% ”nu știu”. Mai mult, au existat majorități clare în favoarea liberei circulații în toate subgrupele eșantionului indiferent de criteriul de clasificare (vârstă, regiune, orientare politică) cu excepția unui mic grup de votanți ai UKIP, partid anti-imigranți.

Consecința este că o nouă relație bazată pe modelul EEA care să permită Marii Britanii să păstreze majoritatea beneficiilor uniunii vamale și ale pieței unice din UE alături de libera circulație a persoanelor, nu doar că va fi mai puțin dureroasă economic decât un “hard Brexit”, dar ar fi susținută de o largă majoritate a votanților. Combinația dintre apartenența la piața unică și libera circulație va fi populară mai ales în rândul cohortei de tineri care au votat pentru prima dată și consideră posibilitatea de a trăi, munci și studia oriunde în Europa ca un beneficiu major al apartenenței la UE.

În ceea ce privește politica britanică, este posibil ca apartenența la EEA să devină punctul de reper care va ghida negocierile pentru Brexit în lunile următoare. Dar care va fi răspunsul UE?

Pentru celelalte țări membre ale UE, negocierea unui Brexit bazat pe apartenența la EEA ar fi o variantă perfect acceptabilă, chiar binevenită. Calitatea de membru EEA nu înseamnă păstrarea de către britanici doar a beneficiilor aduse de UE, variantă pe care, din motive lesne de înțeles, țările membre au refuzat-o. Asta deoarece, după orice unitate de măsură, apartenența la EEA este inferioară calității de membru plin al Uniunii Europene. Pe lângă acceptarea liberei circulații a persoanelor, membrii EEA trebuie să respecte regulile comerciale ale UE și să accepte deciziile Curții Europene de Justiție, fără să aibă vreun rol formal în adoptarea acestor reguli și decizii.

Din aceste motive, atunci când a fost înființată în 1994, EEA a avut doar scopul unui aranjament temporar pentru țări ca Austria, Suedia, Finlanda sau Norvegia care plănuiau să devină membre UE însă nu erau pregătite pentru aderare. Austria, Finlanda și Suedia au devenit ulterior membre. Însă în cazul Norvegiei, votanții au respins aderarea în cadrul unui referendum. Apartenența “temporară” a Norvegiei la EEA a împlinit recent 23 de ani. Ar putea fi acesta un precedent pentru Marea Britanie?

Sursa: Project Syndicate