Sari la conținut

Starea Națiunilor. De ce este susținut Erdogan de Occident?

Din ce motive puterile vestice afirmă legitimitatea regimului lui Erdogan, în contextul unui puci ratat la Istanbul și Ankara, în ciuda faptului că președintele a fost până acum puternic criticat de aceleași puteri pentru tendințele sale totalitare și pentru nerespectarea drepturilor omului și a libertății presei?   

În contextul actual o lovitură de stat armată nu mai poate fi interpretată ca o modalitate de restaurare a unui laicism aflat în pericol — chiar dacă acest lucru ar fi real — ci apare în ochii statelor vestice mai degrabă că un indicator al metastazei în care se află statul-națiune în sine, ca formă de organizare.

Destabilizarea statului ar fi putea face loc organizațiilor teroriste.  

Photo: Guliver/ Getty Images

Armată vs Stat în Turcia

Lovitura de stat eșuată din 2016 merită analizată într-un context istoric intern și extern. Ea nu este fără precedent, luptele interne pentru putere în Turcia au avut întotdeauna armata la unul din poli, în rolul auto-asumat de garant al unei laicitati aș spune radicale, menită să contracareze direcția introducerii unui Islam purist că religie de stat. Particularitatea momentului actual, spre deosebire de momentele 1971, 1980 sau 1993 (când au avut loc lovituri de stat reușite ale armatei n.r.) constă în faptul că armata a fost divizată în această acțiune, diviziune generată chiar de actualul președinte al Turciei, începând cu 2011-2012, când conducători ai armatei terestre, aeriene și navale au fost înlocuiți.  

Controlul statului asupra armatei și în general asupra mijloacelor de distribuire legitimă a violenței este o caracteristică esențială a statului-națiune.  

Modul în care a funcționat statul turc (cu armată ca o forță ce își poate, sau își putea, exercita independența de acțiune - ca și în Egipt) este mai degrabă o deviație de la formă modernă de stat. Dar necesară, paradoxal, tocmai pentru a asigura funcționarea unui tip particular de organizare statală modernă. Laicismul turc (pe baza căruia însuși statul turc a fost clădit) a fost impus după căderea Imperiului Otoman de către Kemal Ataturk.Politicile sale de inspirație occidentală au salvat ce se mai putea salva din teritoriul fostului Imperiu.

Principiile constituției Turciei, copie fidelă a constituției Elveției, prevăd un stat laic, însă practicile sociale generate de aceste principii au fost impuse rapid, forțat, cu ajutorul armatei, fără interpretate și neținând seama de multe ori de opțiunile diferite ale unei mari părți din populație.

Spre exemplu, până recent, vălul islamic a fost interzis în învățământul superior, interzicând astfel indirect dreptul la educație a unei mari părți a populației. În anii ‘30 patrule ale armatei zmulgeau vălul de pe capul femeilor și le agresau fizic sau chiar arestau.  

Cu alte cuvinte laicismul a avut o structură de implementare asemănătoare, dar în oglindă cu încercările de islamizare radicală, fiind de fapt un proces de laicizare forțată, fără instrumente de integrare civică și socială ce caracterizează o societate pluralistă.

Atitudinea statelor vestice față de puci

În ultimele zile am asistat la o încercare de preluare a controlului de către armată  — ce a acționat împotriva statului, care, la rândul sau, prin președinte, a făcut apel la forțele de poliție și la un tip de violentă incontrolabilă (cea populară) pentru a-și păstra tocmai acest monopol.  

Apelul statelor vestice de a recunoaște legitimitatea conducerii actuale a Turciei trebuie înțeles tocmai în această prismă, anume recunoașterea că statul națiune, prin reprezentanții săi, ar trebui să fie singurul distribuitor al acestei violențe. Nu cred că avem de-a face cu legitimarea lui Erdogan — așa cum mulți analiști au interpretat greșit — ci cu legitimarea în sine a ordinii naționale a lumii.

O armată independentă este periculoasă pentru structura și funcționarea statelor națiune actuale, iar acest pericol este sesizat de celelalte state care, de fapt, condamnă erodarea propriului mod de organizare, vizibilă în exemplul Turciei. Nu este întâmplător că Egiptul a fost singurul care s-a opus rezoluției UN privind condamnarea loviturii de stat: pentru că Egiptul funcționează în același fel bipolar non-pluralist ca Turcia, dar puterea se află acum în polul opus, acela al armatei.

Destabilizarea statului și apariția rețelelor teroriste

În octombrie 2001 am scris un mic articol de opinie într-un număr special al publicației Open Society Institute dedicat evenimentelor din 11 Septembrie ale aceluiași an. Afirmam că provocarea esențială (cel puțin primei jumătăți din secolul XXI) va fi stabilirea monopolului legitim al violenței, în contextul formării unei societăți globale de rețea: apariția terorismului reprezentând o astfel de rețea.

În mod tradițional acest monopol aparținea statului-națiune și organismelor sale, în principal: armată (în principal pentru violentă externă) și poliția (pentru violentă internă).

Argumentul era că 11 Septembrie poate fi tratat că un simptom al retragerii strategice a statului din sfere de atribuții specifice (educație, sănătate, securitate) și preluarea acestora de către rețele multinaționale sau corporații.

Când bunăstarea cetățenilor se transformă, din atribuție statală, în serviciu pe care cetățenii îl cumpără de la firme particulare, fie ele universități sau firme de securitate privată, este de așteptat că și reversul medaliei, adică distribuția violenței între state (apanajul armatei naționale) să fie preluată de rețele private, precum cele teroriste. Speram să greșesc.

Istoricul destabilizării statelor (ca structuri ce dețin monopolul violenței)

Începutul destabilizării acestui tip de structură a fost marcată pe continentul African de căderea regimului de la Pretoria care a avut consecința disponibilizării unei bune părți a armatei — ce a devenit privată.

Companiile de mercenari au început să asigure securitatea unor corporații internaționale, care extrăgeau minereuri sau petrol în Africa, în țări cu un stat slab și lupte acerbe pentru control teritorial (primul caz fiind Angola, de unde și expresia “angolizarea” unui teritoriu).

Africa este un continent “uitat” în mod strategic, pentru că și-a pierdut importanța de rută pentru Europa spre Asia, datorită construcției canalului Suez și pentru că extracția de minereuri se poate face prin procedeul expus mai sus: stat slab/ violență privată. Trebuie subliniat însă că agențiile de privatizare a violenței acționează în cadrul creat de statele națiune.

În același timp, un alt tip de angolizare, mai puțin discutat, se petrecea în Europa de Est post-comunistă, unde structurile armatei fostei URSS, acum disponibilizate, începeau să acționeze că formațiuni de tip mafiot.

 

Această retragere strategică a statului/ statelor a constituit deschiderea unei cutii a Pandorei a cărei consecințe încă nu le-am trăit pe deplin până în 2016.

 

Suntem doar la începutul înlocuirii ordinii mondiale bazate pe interacțiunea între state națiune cu una bazată pe interacțiunea complexă între state națiune, corporații și rețele private care au control asupra — și caută legitimitate pentru — distribuirea și utilizarea violenței.  

Apariția ISIS

Când rețelele teroriste internaționale au început să atace Statele Unite, a devenit evident că asistăm la căutarea unui nou tip de legitimare ale violenței, de către actori non-statali.

În analiza sa asupra terorismului, Baudrillard afirmă că eficiența actului terorist este dată tocmai de faptul că reamintește moartea în societăți bazate pe negarea morții. Dacă la nivel individual aceasta poate fi adevărat, la nivel politic terorismul amintește că distribuția violenței își poate găsi legitimări și actori în afară statului națiune. Nouă formă de organizare în rețea numită globalizare aduce automat cu sine și spargerea monopolului asupra violenței — care devine disponibil acum oricui are mijloace și caută legitimități.  

În fapt, terorismul internațional amintește de posibila moarte a statelor națiune, începută că proces sinugicas prin retragerea din sfere de exercitare a puterii și atribuții așa cum aminteam mai sus (educație, sănătate).

După 11 septembrie s-a văzut accelerarea acestor procese în Orientul Mijlociu, unde o mare parte a războiului a fost subcontractat (cititorii își pot aminti scandalul Blackwaters). Consecință logică a fărâmițării teritoriale și angolizarii Orientului Mijlociu este apariția unor formațiuni precum ISIS care, deși se autointitulează stat, nu este neapărat fundamentat pe criterii ce se doresc naționale sau teritoriale. Este un stat rețea care încearcă să monopolizeze și să legitimizeze propriul tip de violentă legitimatoare și legiferatoare. Acesta, spre deosebire de privatizarea armatei de care vorbeam mai sus, se exercită în afară și de multe ori împotrivă cadrului inter- sau trans-național. El este reversul medaliei procesului globalizării, partea întunecată a acesteia. Pirații din Somalia și forma lor de organizare fiind un alt bun exemplu.   

Revenind la Turcia actuală, devine evident de ce puterile occidentale condamnă lovitura de stat: contextul actual este diferit de cel din 1980 sau din 1993, sau chiar de cel din 2013 din Egipt. Este mai ușor pentru un ansamblu de state-națiuni să converseze cu actori asemănători și să le treacă cu vederea tendințele totalitare în momente de criză, decât cu formațiuni care obțin monopolul puterii și al distribuției violenței pe cu totul alte baze și cu potențialul de a submina structurile interstatale.  

Nu ăsta părea să fie scopul armatei puciste din Turcia, însă un guvern militar acum, la Ankara, ar deschide porțile fărâmițării teritoriale și ar putea facilita inclusiv, ca o consecință nedorită, intrarea ISIS pe teritoriul turc, din motive multiple. Primul ar fi că armata este fărâmițata și nu ar putea asigura controlul întregului teritoriu. Al doilea că în anumite părți ale teritoriului turc guvernul actual are o susținere copleșitoare. În al treilea rând, pentru că mișcarea kurdă de independență ar specula momentul și ar intensifica eforturile de autonomizare.

ISIS ar putea folosi vidul de putere creat în anumite fragmente de teritoriu, pozitionându-se alături de susținătorii lui Erdogan în apărarea unui regim de tip Islamic și ar putea astfel radicaliza mai ușor o parte din populație.

Rămâne de văzut dacă evenimentele din ultimii ani marchează într-adevăr începutul sfârșitului statelor-națiune sau o re-consolidare a acestora pe baze noi. Pericolul real ar fi situația în care, aflat sub continuu atac, statul-națiune ar putea supraviețui doar prin totalitarism.

 

Editor: Laura Ștefănuț (contact: laura.stefanut@digi24.ro)

Pe același subiect: 

Situația din Turcia explicată pe scurt

De ce a eșuat lovitura de stat din Turcia și care vor fi urmările?

Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea (like) pe Facebook