Sari la conținut
News Alert

Strategia pentru demiterea lui Tudose

Dacă intensificarea atacurilor împotriva lui Dragnea este deja de domeniul evidenței, este destul de neclar dacă șeful PSD are vreun plan de contraatac. Iar dacă are, pe cine mizează pentru a ieși din corzi?

Influența lui Liviu Dragnea în PSD și în guvern scade pe zi ce trece. Tentativa de a-și impune un om fidel în fruntea filialei Timiș a eșuat lamentabil. Marian Neacșu, secretarul general al partidului, a fost trimis de liderul PSD pentru a-l înlocui pe Călin Dobra, actualul șef al organizației. Rezultatul? Neacșu s-a întors cu coada între picioare. Dobra, pe care Dragnea îl vrea schimbat pentru că îi este fidel lui Sorin Grindeanu, a rămas pe poziții.

În paralel, premierul Mihai Tudose a pus cruce unei alte inițiative populiste dorite de Dragnea: taxa de solidaritate. Este un nou semn că șeful social-democraților este aproape exclus de la deciziile majore ale guvernării.

Ce este de reținut? Vorbim deja de o serie de poziții ale premierului contrare dorințelor șefului său politic. Dar mai ales despre o anumită manieră în care Tudose îi aruncă la coș propunerile și îi execută oamenii.

Screen Shot 2017-07-28 at 21.46.31

Olguța Vasilescu, la deschiderea Festivalului Shakespeare                                                                          Foto: INQUAM/Bogdan Danescu

Pentru un lider obsedat de respect precum Dragnea (simptom clasic al complexului de inferioritate) faptul că Tudose a anunțat renunțarea la impozitul pe cifra de afaceri ca pe o decizie proprie, cu trei zile înainte de a primi formal aprobarea partidului, este mai ofensator decât a-i spune să mai treacă pe la dentist.

Schimbarea șefului ANAF (una dintre piesele grele din angrenajul lui Dragnea) cu tam-tam, plimbându-l pe la guvern, prin fața camerelor de vederi, pentru a explica de ce are performanțe slabe, a fost încadrată de Dragnea în aceeași clasă de ”înjurături obscene,” adresate public, în gura mare, birjărește.

Și de parcă nu ar fi fost îndeajuns, săptămâna asta a mai încasat o palmă, trasă cu sete. Dar nu anunțul renunțării la taxa de solidaritate l-a făcut, probabil, să se înece cu umbreluța de la cocktail, ci expresia cu care i-a servit-o Tudose: „Concluzia, astăzi, este că putem să o trecem la discutate și uitate.”

Pentru un om normal, care nu caută în cea mai neînsemnată inflexiune a vocii un semn al lipsei de respect, cuvintele premierului pot aduce a palidă ironie. Pentru cei care și-au pierdut timpul în trecut analizând cu atenție declarațiile lui Dragnea, înțepăturile disimulate cu greu împotriva celor care l-au călcat pe bătături, nu există niciun dubiu că diagnosticul lui Tudose pentru proiectul taxei de solidaritate a fost receptat ca un monument de sfidare și de aroganță. Cu alte cuvinte, i-au stricat vacanța.

Din fericire (sau din nefericire) pentru Tudose, trebuie să împartă furia și promisiunile de răzbunare ale șefului său cu DNA și cu nerecunoscătorii de la Antena 3. Procurorii și foștii săi propagandiști par să nu mai aibă nicio reținere și că nu se vor lăsa până ce Dragnea nu își va recunoaște înfrângerea și nu va renunța la șefia PSD și a Camerei Deputaților. Brusc, ca la un semn, banii lui ”Cănuță om sucit” miros prea tare chiar și pentru nasurile atrofiate ale vidanjorilor profesioniști.

S-a resemnat Liviu Dragnea? Este gata să cedeze? Se pare că nu. Nu fără luptă, cel puțin.

Să începem în ordine inversă. Problema cu propagandiștii care au întors armele se va închide de la sine dacă Dragnea și le rezolvă pe celelalte trei – cu justiția, cu guvernul și cu partidul. Dacă va reuși să rămână în libertate și să își reia controlul asupra executivului, Voiculescu va veni în genunchi la el, cerșind îndurare.

Caz în care se va delecta cu noile piruete ale saltimbancilor cu Kalașnikoave, care vor uita rapid de ”Cănuță, om sucit” și se vor întoarce, convingători, cum numai ei știu să fie, la odele pe care i le cântau până de curând mărețului conducător.

Problema cu partidul se va rezolva și ea de la sine dacă încalecă din nou executivul. Dar are vreo soluție pentru a-l pune cu botul pe labe pe Tudose? Aparent, nu. Dar se întâmplă ceva ciudat.

Olguța Vasilescu, cea mai agresivă dintre amazoanele șefului PSD, trage cu toate armele, din toate pozițiile, în liderii de sindicat. Joi seara, într-o postare pe Facebook, i-a acuzat de toate relele pământului. Și nu este prima oară. A făcut-o și în iunie. Iar războiul este chiar mai vechi. Lupta ei cu sindicaliștii a început prin aprilie, după ce aceștia s-au declarat nemulțumiți de Legea salarizării și i-au cerut demisia.

De atunci încoace, relația dintre ministrul Muncii și șefii de sindicate a mers din rău în mai rău. S-a lăsat chiar și cu proteste, chiar dacă ele nu au avut amploarea anunțată. Dar mai ales cu replici dure schimbate inclusiv prin intermediul televiziunilor. Niciun lider de dreapta nu a îndrăznit să îi înțepe atât de tare cât o face acum un ministru social-democrat. De ce este ciudat?

Pentru că PSD nu a avut, tradițional, relații mai bune cu niciun segment al societății civile decât a avut cu sindicatele. ”Oamenii muncii”, încolonați de tot felul de lideri sindicali pricopsiți, au fost din 1990 încoace oastea cea mai credincioasă urmașului PCR. Pentru ei, pentru liniștea lor, pentru voturile lor, pentru cooperarea lor, pentru ca ei să le toace adversarii, PSD a plătit foarte mult.

De asta nu am făcut privatizări când ar fi trebuit, de asta au urlat împotriva investitorilor străini, de asta am avut cel mai anti-antreprenorial cod al muncii. De asta mulți lideri de sindicat din România au intrat în topul mondial al nerușinării: cei mai bogați parveniți de pe urma celor mai amărâți cotizanți. Pentru că în timp ce PSD a vărsat un potop de firimituri peste clasa fraierită, în liderii ei a dat cu saci de bani.

Ceea ce face Olguța Vasilescu este fără precedent în istoria PSD și a PCR. Și nu doar că își permite să atace virulent șefii triburilor pe care partidul, în ambele stări de agregare, a mizat în toate luptele politice pe care le-a dus în ultimii 70 de ani. Dar o face într-un moment în care, mai mult decât niciodată, ar trebui încerce exact opusul: să-i împace, să-i liniștească, să le cumpere bunăvoința, că doar nu ar fi prima oară. De ce? Pentru că are nevoie de ei.

Partidul depinde de cooperarea lor, ca întotdeauna, pentru a avea liniște. Rolurile de victime de serviciu ale celor ce se zvârcolesc de grija oropsiților sorții (sanchi!) este rezervat dușmanilor Partidului. Dar și Olguța are nevoie de ei. A fost pe lista neagră a lui Grindeanu, este și pe lista neagră a lui Tudose. De ce să genereze un scandal major și să le ofere pe tavă un motiv serios să o zboare?

La începutul lunii iunie, când tensiunea între Dragnea și Grindeanu ajunsese la apogeu și după ce premierul o avertizase să nu mai facă declarații la televizor care nu sunt în acord cu linia decisă de guvern, deci când ar fi avut toate motivele să țină capul la cutie, Olguța i-a atacat in corpore pe liderii celor mai importante sindicate. Parcă a vrut dinadins să aducă sindicaliștii sub ferestrele guvernului. Ceea ce s-a și întâmplat.

Acum, situația nu este cu mult diferită. Sindicaliștii au în continuare multe motive de nemulțumire, unele justificate. Era obligatoriu ca ministrul Muncii să încerce să calmeze spiritele, să cheme liderii sindicali la dialog, să-i mângâie pe creștet pentru ca diferendul să nu escaladeze. Olguța a ales să facă exact opusul.

A pus, din nou, gaz pe foc. În condițiile în care săptămâna trecută, guvernul Tudose a formalizat ceea ce ce Grindeanu se mulțumise să transmită verbal. A adoptat un cod de conduită potrivit căruia miniştrii sunt obligaţi să se sincronizeze, în luările de poziţie publice, cu Guvernul.

Olguța Vasilescu nu are profil de sinucigaș. Primul atac împotriva liderilor de sindicate a avut loc pe 8 iunie, la doar două zile după ce executivul anunțase că nu vor exista creșteri de salarii de la 1 iulie 2017, așa cum PSD a promis inițial.

A fost un moment delicat. În care se impunea un super efort diplomatic pentru a-i calma pe cei ce aveau toate motivele să se simtă înșelați de guvern. Alegerea ei de a nu încerca liniștirea sindicatelor și de a-i ataca public pe conducători nu poate fi considerată o eroare. A fost un gest deliberat.

Este mult prea stridentă diferența între ce a făcut ea și ceea ce ar fi făcut un ministru preocupat de imaginea și performanța guvernului! Sau măcar de propria supraviețuire politică. Iar dacă mai rămăsese o rămășiță de îndoială a dispărut joi seara, când Olguța Vasilescu a repetat schema din iunie.

Uitându-ne la protestele care au avut loc acum o lună, într-un moment în care PSD, fixat să-și dărâme propriul guvern, numai de asta nu ar fi avut nevoie, singura concluzie care stă în picioare este că pe Lia Olguța Vasilescu, ministru PSD, nu o deranjează deloc ca sindicaliștii să demonstreze împotriva Guvernului din care face parte. Ceea ce înseamnă că nici pe Liviu Dragnea, protectorul său înverșunat, nu îl deranjează ca reprezentanții oamenilor muncii să fie furioși pe guvernul Tudose, după cum au fost și pe guvernul Grindeanu.

Ba poate chiar le convine. Poate își doresc ca protestele împotriva executivului să fie mai ample, mai virulente. Poate chiar și violente. De ce? Pentru că un guvern aflat sub asediul sindicaliștilor, fie că se cheamă Grindeanu sau Tudose, înseamnă un guvern vulnerabil. Și un premier care va căuta rapid protecția partidului pentru a îl susține în fața furiei populare, pentru a nu-l sacrifica.

Poate acela va fi momentul perfect (pentru Liviu Dragnea) ca PSD să își amintească cât de important este ca sindicatele să fie mulțumite, cât de mult datorează liderilor și câtă nevoie au, în continuare, de susținerea și de complicitatea lor. Iar de dragul acestei relații speciale (și nu din alte motive, evident!) să îi retragă susținerea premierului Tudose.

Doar printr-o astfel de strategie, în care s-ar folosi de o forță de presiune ”civică”, un fel de ”Rezist” sub steag străin, ar putea Dragnea să îl pedepsească pe Tudose pentru că s-a lăsat contaminat de același virus care l-a îndepărtat de el și pe Grindeanu, fără să riște o revoltă în partid. Care i-ar putea fi fatală înainte ca DNA și Antena 3 să-și desăvârșească opera.

Sau, de ce nu, poate va fi un moment în care Mihai Tudose va realiza că, la urma urmei, nimeni altcineva nu îl poate proteja mai bine decât partidul și liderul său suprem. Dragnea și-ar aminti rapid că este un om profund genereos și l-ar ierta imediat pe premier pentru scurtele și nevinovatele sale rătăciri. Se va mulțumi cu un pupic sincer pe inel.

Este o strategie riscantă? Evident! Dar moțiunea de cenzură împotriva propriului guvern cum a fost? La fel de fantasmagoric părea cu trei luni în urmă și ce i-a făcut Dragnea lui Grindeanu. Când am scris, în aprilie, editorialul ”Prima confruntare majoră Dragnea - Grindeanu” mulți cititori au comentat că nu există nicio tensiune între premier și președintele PSD și că totul este o scenetă pentru credibilizarea lui Grindeanu.

Și este de înțeles. Între două teorii ale conspirației (conspirația unor pesediști împotriva propriului guvern vs conspirația tuturor pesediștilor împotriva cetățenilor), rațiunea le spunea să o aleagă pe cea mai puțin absurdă. Pe a doua. De ce părea mai puțin absurdă? Doar pentru că nu era o nouă. Erau obișnuiți cu ea, trăiesc zi de zi consecințele ei, intrase deja în ”normalitate”.

Ce refuză mulți să înțeleagă, însă, este că tot ce face Dragnea de la începutul anului încoace stă sub semnul disperării. Și, deși am spus-o de nenumărate ori, repet încă o dată: situațiile disperate impun măsuri disperate. Care, ca regulă, sunt extrem de riscante și adesea par de-a dreptul nebunești.

Ceea ce pare doar o schiță de proiect pe pagina de Facebook a Olguței Vasilescu poate deveni un plan de luptă în toată regula. Însă, doar dacă oameni (încă) influenți pun umărul. Rămâne de văzut dacă și cine va accepta să îi ajute, pe ea și pe șeful ei, în acestă strategie a disperării îndreptată, din nou, împotriva propriului guvern.

Dragnea și susținătorii săi au nevoie ca de aer de o victorie majoră împotriva executivului pentru a demonstra că nu sunt deja istorie. Doar așa mai pot spera că vor supraviețui celei mai importante bătălii care îi așteaptă: cea cu justiția. Pe acest front mizează, însă, pe alți aliați. Tot un fel de sindicat. Despre asta, însă, într-un editorial viitor.

Citește și ”Cine asigură monopolul puterii în România”