Sari la conținut

Telediva din Carpaţi

Conform dexonline, diva este „o cântăreaţă sau o artistă celebră de teatru sau de cinema”. Dicţionarul nu spune nimic despre datoria divei de-a fi superlativul vedetei, câtă vreme în sonoritatea termenului se întrezăreşte aluzia la divinitate. Teoretic, diva ar trebui să fie o creatură cu însuşiri cvasidumnezeieşti. Asta înseamnă o zestre aparte, o vocaţie vegheată de un ochi nevăzut şi atotvăzător. Şi-acum, să ne dumirim: are într-adevăr România de la televizor atâtea dive câte pretinde că are?

shutterstock_561200194

Există formă fără fond, o ştim de la Maiorescu. Dar există şi forme cu fonduri, o ştim din tabloidismul TV. De aici începe scurtătura spre arealul divei, chiar dacă distanţa dintre definiţia de dicţionar şi realitatea din teren e uriaşă. Exigenţa publicului a scăzut înfiorător, iar această atrofiere a percepţiei şi a discernământului a făcut ca diva românească să fie, în multe cazuri, un produs obţinut din îmbinarea sex-appeal-ului cu gălăgia publicitară. Există trei lucruri care fac din diva românească o entitate discutabilă, când nu falsificată de-a binelea. Aceste trei lucruri sunt sexualitatea despletită, omniprezenţa şi vulgarizarea. În mod normal, ele contrazic ideea de divă şi respiraţia ei publică. Nu poţi fi divă dacă dai interviuri despre detalii picante din viaţa personală sau îţi etalezi nurii în reviste pentru adulţi. Nu poţi fi divă dacă te livrezi în ipostaze scandaloase unei asistenţe al cărei totem e gaura cheii. În fine, nu poţi fi divă dacă apari oriunde, oricând, oricum şi în compania oricui.

Fapt interesant, diva a ajuns să alunece pe acelaşi tobogan cu termenul care o defineşte. Iar asta se explică prin dispariţia unui ingredient-cheie din reţetarul divei: discreţia. Diva nu este o carte deschisă în care citeşte fiecare ce vrea când are chef. O divă adevărată ştie să împrăştie o undă de mister odată cu parfumul. Marca ei s-ar cuveni să fie cochetăria distantă, nu decolteul. Pe lângă asta, nu trebuie omisă sălbăticia cu care unele televiziuni din România au compromis noţiunea de divă. Vocabula în sine a fost golită de conţinut. Acesta a fost scobit şi aruncat, iar în locul lui a fost îndesată o pastă promiscuă. Ceea ce televiziunile de rigolă numesc astăzi „dive” sunt personaje care, de multe ori, nu pot trece un examen de ţinută publică. Câteva titluri din emisiunile TV nocturne stau dovadă: „Război violent între dive! Anamaria Prodan, distrusă de Vica Blochina!” „Mihaela Rădulescu s-a despărţit de Dani Oţil? Diva a făcut o declaraţie BOMBĂ.” „Monica Gabor, divă în Los Angeles. Uite în ce lux trăieşte!” „Oana Zăvoranu nu se dezminte. Mai mult dezbrăcată, diva a făcut un circ de pomină la cimitir!”

Şi-acum, o scurtă analiză a celor trei caracteristici ale teledivei carpatine.

1.Sexualitatea despletită. O femeie frumoasă şi cunoscută din România nu pare să se poată califica pentru postura de divă dacă nu are un palmares de budoar măcar consistent, dacă nu frapant. Într-o lume cu mai puţină foliculină etalată pe tejgheaua publică, n-ar fi avut nimeni curaj să-i spună „divă” Cosminei Păsărin (să recunoaştem totuşi, numele are o forţă de sugestie colosală). Doar în mentalul carent al românilor „divă” e sinonim cu „bombă sexy”. Rostul divei nu e de-a propune publicului agregate de nuri.

2.Omniprezenţa. O divă nu poate fi anexabilă oricărei cauze. Statutul ei îi limitează, sau ar trebui să-i limiteze, disponibilitatea. Nu te ia nimeni în serios dacă te închiriezi şi pentru salvarea cacaduului cu moţ galben, şi pentru igienizarea Parcului Titan, şi pentru repararea unui drum în Cochirleanca. Simţul civic e una, apetitul pentru cotropire mediatică e alta. Binele comun nu trebuie compromis prin exces de prezenţă. Cum scriam mai devreme, pentru a fi cu adevărat prezentă în mintea publicului, diva trebuie, paradoxal, să-şi îngăduie lungi intervale de absenţă. Să se autosuspende, să nu facă exces de gesturi şi mesaje. Să beneficieze de foloasele distanţei.

3.Vulgarizarea. Cuvântul îmbracă în haine ţipătoare atitudinea televiziunilor româneşti faţă de femeile ridicate la rang de divă. Sophia Loren, Claudia Cardinale sau Monica Bellucci au primit din partea presei italiene un articol majusculat în faţa numelui de familie: La Loren, La Cardinale, La Bellucci. Presa a simţit nevoia unei reverenţe şi a făcut din „La”-ul plasat înaintea numelui un indiciu al unicităţii. Un cuvânt-piedestal. Prin contrast, varianta românească de omagiere a deraiat rapid în mahala şi mâini în şold. Profitând de faptul că obiectul adoraţiei nu prea îndemna nici el la rafinament, televiziunile din România au ridicat poalele vedetelor şi, într-o abruptă simultaneitate, şi-au pus la rândul lor poalele în cap. „La”-ul italian a dispărut sub o avalanşă de terminaţii ţăţeşti: Columbeanca, Bahmuţeanca, Răduleasca, Berecleanca, Zăvoranca, Ţopeasca, Prodanca, Bădeasca. E de văzut, în aceste condiţii, cum pot oamenii din televiziuni să aibă aşteptări înalte (dacă le au) de la nişte femei pe care le tratează la fel cum se strigă între ele babele pe uliţă.