Sari la conținut

Ultimatumul

Pregătiți-vă de cutremur! Sub picioarele noastre se încalecă două plăci tectonice care vor genera o tensiune politică și socială fără precedent. Niciodată, până azi, nu a existat un asemenea risc exploziv de coliziune între șansele pe care le avem pentru a valorifica un context geopolitic periculos dar plin de oportunități și agresivitatea cu care liderii partidelor de la putere compromit aceste șanse, vrând să readucă statul la nivelul de servitute față de mafia politică de dinaintea aderării la NATO și la UE.

Trump Welcomes President Of Romania Klaus Iohannis To The White House

Foto: Guliver/GettyImages

Pe de o parte, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au dat, în ultimele luni, semnale extrem de favorabile României, puternice și clare cum nu îndrăzneam să sperăm că vom primi vreodată. Începând cu întâlnirile președintelui Iohannis cu Trump, Merkel și Macron și terminând cu declarațiile de președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care își dorește să organizeze un summit european la Sibiu, a doua zi după ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar, mesajele de susținere și încredere în România au curs cu o intensitate aproape neverosimilă.

De la încurajările cu jumătate de gură și bătăile condescendente pe umăr, ”România a făcut progrese, dar ele nu sunt suficiente și ar mai trebui să….” am trecut aproape pe nesimțite la ”România este un partener de nădejde”, ”România merită recunoștiință,” ”România este un pol de stabilitate.” Dar nu este un secret că schimbarea de atitudine nu a fost determinată de progresele noastre, ci de evoluțiile internaționale, și în special de cele regionale.

Alianța dintre Statele Unite și Uniunea Europeană se resetează și cele două puteri concurează pentru influență în estul continentului. Și pentru unii și pentru ceilalți reprezentăm o enclavă de stabilitate, după ce țări precum Ungaria și Polonia au început să derapeze din ce în ce mai puternic și aduc un plus de volatilitate într-o zonă care niciodată nu a excelat la predictibilitate.

Nu în ultimul rând, ambele se uită cu îngrijorare spre Rusia și se tem că am putea să alunecăm în sfera ei de influență, cum se întâmplă deja, lent, cu majoritatea țărilor din fostul bloc sovietic. Din punct de vedere militar, o asemenea pierdere ar fi resimțită extrem de puternic și ar obliga SUA și NATO la reconfigurări defensive costisitoare.

Nici președintele Iohannis, cel care a primit direct semnalele încurajatoare, nu își face iluzii privind motivele schimbării de atitudine. Știe că interesul crescând al americanilor și al europenilor are legătură cu ce se întâmplă lângă granițele noastre, nu în interiorul lor. Nu este recunoașterea unei evoluții remarcabile. Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să valorifice foarte bine deschiderea cu care a fost primit.

A poziționat România ca un liant al parteneriatului transatlantic, din ce în ce mai greu încercat, ca o voce în favoarea rezolvării disensiunilor, nu a adâncirii lor. Cel mai important: a evitat să se pronunțe trașant în chestiunile contencioase, care ar fi putut antagoniza o parte sau de alta.

Rezultatul jocului diplomatic inteligent se vede cu ochiul liber. Chiar dacă au și interese economice divergente aici, SUA și UE par mai interesate decât oricând să sprijine dezvoltarea României și să-i consolideze stabilitatea. Spre deosebire de Polonia, față de care există o diferență stridentă de atitudine între America și Europa, România reprezintă un rar exemplu de obiectiv care le unește. Iar asta s-a văzut cel mai bine în timpul protestelor din ianuarie, când americanii și europenii au condamnat la unison abuzurile PSD și ALDE.

În mod normal, conjunctura favorabilă în care ne aflăm ar fi trebuit să se concretizeze în creșteri semnificative de investiții, în demararea unor proiecte comune majore, într-o putere sporită de a influența dosarele care ne dor. Nu se întâmplă. Pentru că tot ce încercăm să construim pe fundația intereselor strategice comune se năruiește când ajunge la faza implementării.

Motivul? O administrație predomminant incompetentă, în care puținii profesioniști sunt înlocuiți de activiști obedienți, lipsa banilor pentru investiții, dirijați spre creșteri de pensii, ajutoare sociale și salarii în instituțiile publice, lideri mărunți, obsedați de obiectivele personale, incompatibile cu interesul național.

Noutatea ultimelor săptămâni este că Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu s-au decis să valorifice pe cont propriu interesul din ce în ce mai mare pe care ni-l arată Statele Unite și Europa. Dacă tot nu sunt în stare să concretizeze oportunitățile de dezvoltare generate de creșterea importanței noastre strategice în folosul țării, măcar ei să profite. Aceasta este marea schimbarea de strategie care explică atacurile furibunde pe care le lansează de când s-au întors din vacanță.

În ianuarie au acționat pe principiul: dăm o lovitură fulgerătoare și decisivă DNA, punem Occidentul în fața faptului împlinit, după care ne facem ghem și rezistăm represaliilor, indiferent cât de dure vor fi. După ce rezolvăm cu procurorii și se liniștesc apele, ne ocupăm și de restul.

Astăzi, noua schemă în care își pun nădejdea este: amenințăm că facem țăndări DNA, dar și CCR, CSM, Înalta Curte, plus serviciile secrete, îl speriem pe Iohannis, îl scoatem din bărlog, îl obligăm să accepte o târguială și vom obține imunitatea mult visată, oprirea tuturor investigațiilor și blocarea oricărui amestec în actul guvernării. Iar după ce Iohannis va capitula, Occidentul va fi nevoit să accepte că nu mai are alt partener de discuție și se va așeza cu noi la masă pentru a cădea la pace.

De ce cred că s-ar speria acum președintele, dacă până acum nu a făcut-o? Pentru că sunt convinși că i-au pus în față suficiente argumente despre forța pe care au acumulat-o: au făcut breșe la Înalta Curte (așa au obținut rejudecarea proceselor), CCR e a lor, CSM se clatină, Inspecția Judiciară e aproape luată, în timp ce serviciile sunt fie în vacanță, fie nu cred că e treaba lor. Degeaba va vrea să riposteze Iohannis, când își va da seama că nu mai are oaste va accepta condițiile abdicării.

Această amenințare este adresată, implicit, și partenerilor strategici: Dacă nu ne acceptați condițiile, nu va rămâne piatră pe piatră din instituțiile pe care le-ați întărit pentru a ne pune pe noi cu botul pe labe. Dacă încercați să ne opriți, puteți să vă luați adio de la stabilitatea României.

Pornim zece comisii speciale în Parlament și de dimineața până seara la televiziunile noastre românii nu vor auzi decât că marii dușmani ai poporului nu sunt corupții și trădătorii de neam, agenții Rusiei și ai Ungariei, ci foștii șefi din SRI, procurorii, judecătorii și jurnaliștii care au avut curajul să ne înfrunte.

Faptul că Iohannis și partenerii primesc de această dată un ultimatum, în locul unui atac surpriză, cum a fost în iarnă, nu este singura noutate. Aroganța celui care crede că nimic nu îl poate opri din drum a făcut loc înțelepciunii. Dragnea și Tăriceanu au descoperit că își permit să fie generoși și nu cer capitularea pe gratis. Au ceva de oferit pentru fiecare.

Președintelui îi vor oferi promisiunea că nu va urma o suspendare, după ce își va ceda toate puterile și că își va termina în liniște mandatul, în care nu va fi deranjat de nimeni, dacă nici el nu îi va deranja. Dar oferta cea mai generoasă este pentru America și Germania: contracte de achiziții militare și poate și altele.

De ce cred că este vorba doar de amenințări în faza aceasta și că mai degrabă așteaptă o negociere înainte de a începe demolarea instituțiilor? Am văzut interviul dat de Liviu Dragnea la Antena 3, marți seara.

La prima vedere, delir verbal total. Un om beat de victoria obținută la Înalta Curte, care nu mai are nicio inhibiție pentru că este convins că a scăpat de pușcărie și că nimeni nu îl mai poate da jos din fruntea României. Din două în două cuvinte, câte o amenințare sau o prevestire apocaliptică.

”Vor da socoteală! Mai e foarte puțin! Fac greșeală după greșeală. Sunt disperați. Vor fi mulți care vor începe să vorbească! Vom auzi foarte mulți! Au început să se pregătească. Sunt sigur că vom auzi foarte multe lucruri. CCR nu mai e în câmpul tactic. Vor fi multe nopți de nesomn pentru unii. Au depăsit linia roșie. Nu stiți cum e mămăliga româînească? Odată bubuie. Nu țineți minte ce tare era Ceauşescu? Era Dumnezeu. Doar atât a trebuit.”

Ce diferență între Dragnea cel scump la vorbă, foarte atent la cuvinte, cumpătat în amenințări, de până acum și ultima variantă, Dragnea cavalerul Apocalipsei. Credibilitate zero. Dragnea a fost, este și va fi un negustor șmecher, cu o singură obsesie. Ca nu cumva să treci pe lângă el fără să îi cumperi la suprapreț tinichelele colorate.

Nu ar fi făcut risipă de amenințări dacă era decis să treacă la treabă fără să mai aștepte ceva. Ce așteaptă? Ce așteaptă din februarie încoace. Ca Iohannis să-l invite să se târguiască. De altfel, nici nu ascunde asta. Este a nu știu câta oară când repetă într-un interviu fraza asta:

”Ar trebui să înceapă de la el (Iohannis – n.m) discuţia. Sunt deschis oricând pentru o astfel de discuție sănătoasă, asumată. Fără patimă, fără interese. Am așteptat și încă mai aștept. Nu e obligatoriu să purtăm această discuție, dar asta nu înseamnă că ceea ce s-a pornit se va opri,” a spus Dragnea. Câtă deschidere! Și mai ales cât de străvezie este amenințarea din final.

De ce insistă Dragnea cu discuția sănătoasă? De ce nu trece direct la atac, ca să îi liniștească odată pentru totdeauna pe președinte și pe aliații săi? Pentru că îi este frică. Dragnea nu știe ce cărți are Iohannis în mână. Nu știe nici ce au procurorii, ce au serviciile, ce au americanii sau germanii, nici ce vor pune pe masă și nici când. Se teme de tăcerea președintelui, de refuzul său încăpățânat de a se târgui cu el.

Și tocmai pentru că se teme de o lovitură iminentă a decis să atace el primul. Dar bateria de comisii speciale și personajele de tip Daniel Dragomir nu sunt singurele arme pe care mizează. Mai are una, secretă. Controlul programului de achiziții de armament. De asta l-a executat pe Adrian Țuțuianu de la Ministerul Apărării și l-a înlocuit cu un om fidel.

În primul interviu acordat după demisie, Țuțuianu a spus aproape direct că motivul înlăturării sale este relația bună pe care o dezvoltase cu americanii: "Ceea ce am făcut eu la minister în această perioadă a fost să deblochez relaţia cu Statele Unite pe zona de înzestrare şi prima aprobare pe care am primit-o, de la Departamentul de Stat, apoi de la Congres, a fost pe acele rachete Patriot.

Urma ca cu ocazia acestei vizite să negociem termenii contractuali. În ziua când am depus demisia surpriza a fost că Congresul Statelor Unite a aprobat şi cel de-al doilea program, cu rachtele HIMARS. Aveam o scrisoare de intenţie semnată cu Bell Helicopters şi ştiţi foarte bine că am dat scrisoarea necesară către Departamentul de Stat pentru escadrila de avioane F-16", a spus Adrian Ţuţuianu la Antena 3.

De altfel, momentul în care Dragnea a pus presiune pe Tudose pentru a-i cere demisia lui Țuțuianu este semnificativ. S-a întâmplat cu nici două săptămâni înainte ca acesta să facă o vizită în SUA, alături de preşedintele Klaus Iohannis, şi pe fondul deschiderii discuţiilor cu mai mulţi producători internaţionali de tenhnică militară.

Ziua în care Dragnea a forțat demisia lui Țuțuianu (care avea o relație mai bună cu președintele decât cu el) este la fel de relevantă. A fost ziua în care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca procesul său să reînceapă de la zero.

Nu putea exista moment mai bun pentru șeful PSD ca să spună ”de acum încolo cu mine vor negocia toți cei care vor să vândă armament României!” decât cel în care a scăpat de cel mai important belciug pe care îl avea prins de nas. Și-a sărbătorit redobândirea libertății aratându-le lui Iohannis și americanilor că Daddy nu doar că nu e învins, dar că va dicta și regulile jocului de acum încolo.

În acest moment, Dragnea are certitudinea că negociatorii secreți pe care i-a trimis în America vor reuși să convingă marile companii de armament să discute cu el condițiile în care se vor realiza achizițiile anunțate. Pentru că diavolul este în detalii. Iar Dragnea are multe de oferit. Că doar nu dă de la el.

Și un singur lucru de cerut. Ca marile corporații de armament să-și exercite influența pentru ca el și aliatul său, Tăriceanu, să fie lăsați în pace. Să nu mai urmeze nicio anchetă, nicio dezvăluire, ca Iohannis să accepte târgul pe care l-au pregătit. În viziunea lor, combinația de presiune internă pe care o pun pe instituții și de sprijin extern puternic, care să anihileze riscul unor noi investigații, este cea câștigătoare.

Este inutil să adaug că schema aceasta vine din convingerea intimă a fostului buticar din Alexandria că lumea este un Teleorman mai mare. Că nici la New York sau la Washington nu există vreo opreliște, legală, morală, sau dictată de interese naționale, care să împiedice doi mafioți de cuvânt să se înțeleagă. Că totul e de vânzare.

În mintea lui, este perfect plauzibil ca un mare producător de armament, confruntat cu perspectiva de a pierde un contract de miliarde din cauză că vătaful României îi pune bețe în roate, sau cointeresat cu un profit și mai mare, nu va ezita să sune la Casa Albă, la CIA, la FBI, la Departamentul de Stat și poate chiar la Palatul Cotroceni, pentru a cere imunitate pentru Daddy și Tări. Pentru a pava drumul lor spre cucerirea puterii absolute.

Ce se va întâmpla dacă realitatea le dă peste cap scenariul pe care niște intermediari talentați i l-au vândut pe bani buni? Din păcate, veștile proaste de abia de acum încep. Pentru că nu își vor abandona planurile. Vor merge mai departe cu ele, cu riscul de a arunca în aer nu doar România, ci și parteneriatele strategice care ne țin ancorați de Vest.

Este destul de probabil că dacă nu vor găsi înțelegere la producătorii de armament vor tergiverdsa programul de achiziții, sub diverse pretexte birocratice. Ceea ce va avea un impact major asupra relației României cu SUA, deoarece noi suntem țara pe care americanii o dau constant ca exemplu pentru decizia de a-și crește cheltuielile de apărare. Un eșec în atingerea obiectivului ar șubrezi credibilitatea SUA în ochii celor pe care îi îndeamnă să ne urmeze exemplul.

Dar nu ar fi tot. Dacă ofertele de nerefuzat le vor fi totuși refuzate și dacă Dragnea și Tăriceanu se vor vedea din nou înghesuiți de noi anchete și dezvăluiri nu este exclus să încerce să arunce cu totul în aer parteneriatul cu SUA. Așa cum Tăriceanu a mai încercat, în 2006, când a cerut intempestiv retragerea trupelor românești din Irak, fără să anunțe în prealabil aliații.

Cum s-ar putea întâmpla asta? Simplu. Blocând complet achizițiile de armament sub un pretext populist, ușor de înghițit de votanții lor și perfect pentru a fi răspândit în cele patru zări de mașinăria de propagandă. ”Am preferat să mărim salariile și pensiile decât să îmbogățim companiile de armament hrăpărețe.”

Câte șampanii s-ar mai destupa la Moscova și prin alte capitale de țări spre care Dragnea și Tăriceanu privesc cu jiind!

Pregătiți-vă de cutremur. Dar pregătiți-vă și pentru a vă lua țara înapoi.