Sari la conținut

Ultimii torționari

Este foarte probabil ca ultimii torționari comuniști trimiși în justiție să fie Petrescu și Boștină.

E lăudabil că în România au avut loc condamări (cazurile Vișinescu și Ficior). Dar justiția față de aparatul represiv nu numai că a început târziu, ci și pe dos: condamnările pionilor și nu ale capilor.  

Un proces ar fi trebuit să pornească cu responsabilii partidului, Comitetului Central, apoi cu cei din comanda Securității și în final cu cei din Miliție și Penitenciare. La noi s-a început invers din cauza condițiilor politice: n-avea cine să declanșeze anchete judiciare de o asemenea amploare în anii 90, pentru că asta ar fi însemnat să-și ancheteze înaintașii, să-i arunce peste bord.

Acum cei care au ocupat funcții de conducere în anii ‘50-’60 sunt morți: generali, membri ai Comitetului Central, secretari ai CC sau membri ai Biroului Politic/CPEx. Au rămas activiștii și ofițerii tineri care la vremea aceea dețineau funcții neînsemnate sau grade militare inferioare (căpitan, locotenent major, locotenent).

Trecerea anilor și paralizia birocratică, au făcut ca o mare parte din procesul de investigare istorică și judiciară să fie tergiversat sau blocat.

Spre exemplu, informațiile punctuale despre ofițerii MAI din aparatul represiv au început să apară abia după 2008-2009. S-a ajuns la situații în care foști torționari erau lăudați de autorități și în presă, findcă nu se știa ce au făcut.

Generalul-maior Emil Panaite a murit în 2012 și cei de la Agenția Națională a Penitenciarelor au scris pe site că a fost „Un mare patriot” și a fost elogiat în presă — habar n-aveau cine fusese înainte să ajungă în fruntea Direcției Generale a Penitenciarelor din MAI (1974-1989): șef al statului major al Trupelor operative în anii ‘50, perioadă în care a coordonat operațiunile de reprimare a unor grupuri de partizani anticomuniști.

 

Foto: Emil Panaite, sursă: Miliția Spirituală

Cum s-a protejat sistemul?

Avem condamnări și atât de multe surse privind istoria sistemului penitenciar, întrucât Arhiva ANP a fost deschisă cercetătorilor în 2006, la scurt timp după înființarea IICCMER. Informațiile obținute la ANP au fost coroborate cu lucrările de memorialistică și uriașul material arhivistic existent în Arhiva CNSAS.

Dar nu am avut de la început dosarele profesionale ale ofițerilor de securitate și generalilor, care se aflau în arhiva ministerului de interne și la SRI — MAI și SRI au început să le trimită cu țârâita la CNSAS abia în urmă cu vreo 7 ani.

Un dosar de cadre conține elemente cheie necesare oricărei investigații istorice/juridice: datele de stare civilă, calificative/aprecieri în munca profesională, referatele de cadre, fotografii, referințe, autobiografii, declarații diverse ș.a. În absența acestor informații primare nu poți demara nicio cercetare riguroasă.

De pildă, chiar și acum, noi știm foarte puține lucruri despre ofițerii de justiție militară care anchetau și judecau infracțiunile politice. Ei sunt cei care trimiteau „elementele contrarevoluționre” în penitenciarele și coloniile de muncă.

Marea majoritate a dosarelor procurorilor și judecătorilor militari sunt încă secretizate într-o unitate militară a MApN (02405 Pitești).

Accesul cercetătorilor la aceste dosare este îngreunat de procedura de declasificare, care poate dura și ani.

Pe de altă parte, în structurile de stat nu există destui profesioniști care să ofere expertiză istorică de calitate în acest domeniu.

Normal ar fi fost ca în cadrul IICCMER, sau pe lângă Parchetul General, să se înființeze un compartiment special destinat cercetării istorice de profil (după model polonez). Această structură să documenteze și să creeze o bază de date cu actele normative și administrative care vizau MAI și MApN (publicate/nepublicate), evidența ofițerilor și subofițerilor din aparatul militar/militarizat represiv, evidența activiștilor de partid cu putere de decizie în aria jurisdicțională a MApN și MAI, etc.

Alte dosare secretizate

În prezent, SRI încă deține o mică parte din arhiva fostei securități (cca. 5%). Sunt dosarele care vizează cazurile de “siguranță națională”  — presupun că este vorba de acțiuni de combatere a terorismului, fie informații compromițătoare la adresa unor personalități din zona sportului sau a showbizului.

De asemenea, MAI are în custodie câteva mii de dosare de cadre, care au fost date în cercetare la Arhivele Naționale în urmă cu doar 2-3 ani.Un exemplu e cazul lui Vișinescu. Dosarul său de cadre a fost trimis de la MAI la CNSAS abia în toamna anului 2013, după dezvăluirile apărute în mass media pe numele său (vezi sesizarea depusă de IICCMER la Parchet în iulie 2013). Abia atunci informațiile au ajuns la Parchetul General, iar procurorii au avut acces la voluminosul său dosar.

IICCMER a notificat Parchetul General în privința unor cadre de penitenciare încă din 2007, însă toate sesizările s-au oprit la nivelul procurorului-șef al Secției parchetelor militare, generalul magistrat Ion Vasilache (trecut în rezervă și desărcinat din funcție în primăvara acestui an), care a blocat orice investigație pe acest subiect. De altfel, el este vinovat și pentru tergiversarea dosarelor Mineriadei și Revoluției.

De ce România nu a putut avea procese de tipul Nuremberg?

Puterile aliate au instituit tribunalul de la Nuremberg. Noi n-am fost sub ocupație în anii 90, iar fostele structuri din Securitate și PCR s-au replicat în Frontul Salvării Naționale, SRI, MAI și MApN. Ele n-aveau niciun interes să deschidă procese împotriva unor foști responsabili din aparatul de partid și de stat. Era imposibil să se inițieze asemenea demersuri, având un președinte care în trecut ocupase funcția de secretar al Comitetului Central al PCR.

S-a vehiculat foarte mult Nuremberg în cazul lui Vișinescu, în 2013, auzeam pe la știri despre Nurembergul comunismului românesc. E o exagerare să spui așa ceva, în clipa în care condamni un căpitan de penitenciare, fără a avea în spate condamnarea unor membri din conducerea PCR, MAI sau MApN. Cu toate acestea, eu cred că e bine că anumiți ofițeri MAI sunt trimiși în justiție, întrucât victimele au nevoie de dreptate, chiar și tardivă.

Comandanții de penitenciare

Comandanții de penitenicare și locțiitorii lorau făcut multe porcării în sistemul penitenciar. Acționau în zone izolate, acolo unde erau un fel de dumnezei. Au o mare reponsabilitate în privința instituirii unui regim de detenție inuman, însă nu trebuie să uităm că ei acționau în baza ordinelor și dispozițiilor partidului și Ministerului de Interne, nu erau de capul lor.

În anii ‘50-’60, au funcționat circa 130 de locuri de deținere: unități de muncă, colonii de muncă, penitenciare și colonii agricole. Multe dintre aceste locuri de deținere se aflau în zone izolate, în Balta Brăilei, la Baia Sprie, Delta Dunării. Deținuții/internații politici erau forțați să muncească, bătuți și înfometați. Acestea sunt cauzele principale pentru care avem o rată ridicată a deceselor.

Foto: Alexandru Vișinescu (anii 50), sursă: dosarul de cadre

De asemenea, pedepsele disciplinare erau foarte aspre. La Râmnicu-Sărat, Gherla sau Aiud dacă băteai în perete codul morse pentru a comunica cu vecinul de celulă, te introduceau câte o săptămână-două la izolare. Or, pe timp de iarnă deținuți erau introduși în izolator cu îmbrăcăminte sumară și uneori cu picioarele goale (celula era întunecoasă și rece, fără încălzire).

În anumite locuri de deținere mortalitatea atingea cote alarmante, ajungându-se și la 150 de decese într-un interval interval de 1-2 ani (vezi Gherla, Aiud, Periprava, Canal).

Acesta este și unul dintre motivele pentru care majoritatea celor trimiși în justiție recent sunt ofițeri activi din perioada anilor ‘50-’60, nu din regimul Ceaușescu.

Din nefericire, arhiva aparatului de penitencare din perioada 1949-1954 nu se mai găsește în custodia Administrației Naționale a Peniteciarelor. De aceea nu avem date precise privind decesele deținuților politici în perioada “comunismului de război” . Este posibil ca ea să fi fost distrusă înainte de 1990. Dar au existat mărturiile deținuților politici, pe baza cărora s-a refăcut contextul celor întâmplate atunci.

Cum se ajungea la un proces politic: Conform Codului de procedură penală, Securitatea desfășura acțiuni de urmărire și anchetare a celor bănuiți de comiterea unor infracțiuni politice, de trădare sau spionaj. După închierea cercetărilor, rechizitoriul întocmit de anchetatorul penal de securitate era trimis la procurorul militar, care de cele mai multe ori își însușea concluziile organului de Securitate. Ulterior, pe baza materialului furnizat de Securitate, procurorul își elabora rechizitoriul cu care mergea la proces (infractorii politici erau anchetați și judecați de instanțele militare). Procesele politice erau scurte (câteva zile) și de cele mai multe ori secrete.

În opinia mea, trimiterea în justiție a celor care au săvârșit atrocități în anii ‘50-’60 ar fi trebuit să înceapă cu responsabilii partidului (Comitetul Central), apoi cu cei din Securitate, Justiție militară, Miliție și abia la urmă cu cei din Penitenciare. Desigur, acest lucru ar fi fost posibil în cazul în care procedurile judiciare ar fi fost demarate în anii ‘90 sau la începutul anilor 2000.

 

Editat de Laura Ștefănuț. A contribuit Ștefania Matache

Pe același subiect: 

Ce spune condamnarea torționarilor despre societatea românească de azi

De ce au început condamnările torționarilor comuniști abia acum?

Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea (like) pe Facebook