Timișoara: povestea vechilor meşteşuguri merge mai departe

Ciucă, despre renunțarea la Cîrstoiu: Era clar că nu există nicio speranță

Burduja: Să ne concentrăm pe viitor. Orice zi pe care o pierdem în aceste cancanuri – ce a fost, cine a fost – este o zi pierdută

Romașcanu: Niciodată să nu spui niciodată. Am avut un doctor bun candidat, dar n-a putut să ducă lupta

Nicușor Dan: „Bătălia se dă în continuare între mine și Piedone”

Gaz periculos depistat în școli și grădinițe din 16 județe. E considerat unul dintre factorii de risc pentru cancerul pulmonar

Ce spun bucureștenii despre retragerea lui Cîrstoiu

Un tren a luat foc în mers în Canada

Claudiu Manda și Rareș Bogdan, în topul absenților din Parlamentul European

România vrea să cumpere vehicule militare din Coreea de Sud

„Ideea principală, îndrăgostindu-mă de aceste unelte, a fost să le salvez. Am mers prin pieţe şi am văzut multe unelte frumoase, care, dacă nu aş fi dat eu 5 lei sau 100 de lei poate ar fi ajuns pe foc", ne spune Cătălin Sorescu, fondatorul Muzeului Uneltelor.

Cătălin Sorescu şi-a propus să le arate şi altora operele de artă pe care le-a salvat. Aşa că le fotografiază pe fiecare în parte, pentru a le aşeza în Muzeul Virtual al Uneltelor.

 
După orele petrecute la locul de muncă din domeniul IT, Cătălin Sorescu înlocuieşte calculatorul cu rindeaua, dalta, ciocanul şi, neapărat, lemnul. Material despre care spune că dă ceva ce nici cele mai înalte tehnologii nu pot oferi: „De la acest hobby de timp liber am ajuns să apreciez uneltele manuale, care sunt foarte simple, dar eficiente în mâna cui trebuie. Sunt practic extensii ale mâinii celui care lucrează. E o senzaţie aparte când răspunzi provocărilor lemnului cu o unealtă simplă"

Prima unealtă simplă a adus-o după ea pe următoarea, şi tot aşa, în cinci ani, s-au făcut aproape 3.000. Adunate din pieţe din ţară, din Anglia, Statele Unite sau chiar Mexic. Marcate cu numele producătorului şi al celui care le-a folosit. Vechi chiar şi de 250 de ani.

Într-un alt atelier din Timişoara îl găsim la lucru pe Emil Kindlein. Muzician, bijutier, electronist, moştenitor al unei mari familii de ceasornicari din Banat.

 
Emil Kindlein munceşte acum, cu unelte folosite şi de bunicul său în anii '30, la un microfon de argint, pentru că şi-a propus să facă ceva despre care alţii i-au spus că e imposibil. Şi pentru că vrea să ducă mai departe tradiţia familiei: „Fără discuţie, din familie am dobândit mâinile, mă uit la mâinile mele care lucrează, care

sunt nişte mâini mari, şi îmi aduc aminte de mâinile tatălui meu, care făcea lucruri migăloase, şi o atitudine asupra muncii, îmi aduc aminte de bunicul meu întotdeauna aplecat asupra mesei de lucru".

Şi tot de la bunicul său, cunoscutul bijutier ceasornicar Petru Kindlein, Emil a mai moştenit ceva: „Am fost un tânăr care a moştenit o casă. Normal era s-o vând, dar am avut un instinct surprinzător, am luat un container unde am pus tot ce era în casa bunicului, ca în povestea cu cuferele urâte".

Iar când a deschis acele cufere, a descoperit în ele aproape o mie de ceasuri. Adevărate bijuterii care au indicat nu doar ora exactă, ci şi statutul social al celor care le purtau. Le-a adunat, pe toate, şi a reconstituit în cele mai mici detalii prăvălia şi atelierul de orologerie şi giuvaergie al bunicului. S-a născut astfel primul muzeu al ceasurilor amenajat într-o librărie din România.

reporter: Manuela Strinu
operator: Viorel Jiva
editor web: Călin Țenche