Sari la conținut

Comunismul | Primele fisuri în Cortina de Fier

Intrarea lui Hitler în Uniunea Sovietică a oferit Moscovei pretextul de a ocupa teritorii europene. Toate statele străbătute de Armata Roşie în drumul spre Berlin s-au aflat sub ocupaţie sovietică mult timp după încheierea războiului. În toate aceste ţări au fost instalate regimuri comuniste care reflectau cu fidelitate linia politică a Kremlinului. Între statele comuniste europene, numai Iugoslavia a urmat permanent o linie proprie.

Pentru multe naţiuni europene, războiul început de Hitler în 1939 nu s-a terminat în 1945 cu înfrângerea lui. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost înlocuit cu un război civil provocat de sovietici în fiecare din ţările ocupate. Obiectivele erau aceleaşi: naţionalizare, colectivizare, societăţi egalitare sub conducerea partidului unic. Moartea lui Stalin în 1953 a fost prima ocazie ca naţiunile oprimate să îşi ia revanşa.

1950-1953 | Stalin se pregătea din nou de război

Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est nu a fost singura sursă de suferinţe pentru ţările respective. Îngrijorat că va pierde competiţia cu Occidentul, economic, şi în cele din urmă politic, liderul sovietic Iosif Visarionovici Stalin a decis la sfârşitul anilor '40 că trebuie să tranşeze problema. Încurajat de un relativ avans al cercetătorilor sovietici în materie de înarmare nucleară, Kremlinul a reluat concentrarea resurselor în zona industriei grele şi de apărare.

1950-1953 | URSS, noi eforturi impuse populaţiei

Abia în 1949, la 5 ani de la încheierea războiului, sovieticii au desfiinţat la cartelele alimentare. Dar nu însemna că aprovizionarea cu alimente era mai bună:

Cosmin Popa, istoric, Institutul "Nicolae Iorga": „Ce înseamnă într-o astfel de economie sistemul de cartele, însemnă asumarea oficială a obligaţiilor de stat că va livra o cantitate minimă de alimente, o cantitate minimă de bunuri. Ori în absenţa unui astfel de sistem şi în absenţa unei cantităţi suplimentare de bunuri pe piaţă rezultatul concret şi direct al acestei desfiinţări este doar o penurie şi mai mare şi creşterea pieţei negre.”

În 1953, Moscova avea sub arme 6,5 milioane de soldaţi, un număr similar celui de la finalul celui de-al doilea război mondial.

Ramificaţiile politice şi economice ale acestui efort se resimţeau în întreaga Europă de Est. Tensiunea şi frica erau resimţite inclusiv de autorităţile comuniste care suplimentau represiunea faţă de posibilii opozanţi reali sau închipuiţi. Anunţul Moscovei că Stalin a murit a creat pretutindeni o stare de aşteptare.

1953 | Moartea lui Stalin, semnalul schimbărilor

Primele mişcări de protest au apărut în Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană. Penuria de alimente, sporirea normelor de muncă, serviciile sociale proaste, raţionalizarea electricităţii şi atmosfera restrictivă generală au împins muncitorii la proteste.

Cosmin Popa, istoric, Institutul "Nicolae Iorga": „Această stare de fapt a creat nu numai in RDG, ci şi în Cehoslovacia unde Cehoslovacia este prima ţară unde au izbucnit aceste revolte şi este vorba de oraşul industrial Tulzen care pe acelaşi fond de sărăcire acclerată, de creşterea normelor de reducere a salariilor, a izbucnit o revoltă a muncitorilor. Numai că în Germania a ţinut mult mai mult timp şi cuprins mult mai multe localităţi.”

Pe 16 iunie 1953, muncitorii constructori din Berlin au fost anunţat că norma lor de lucru a fost, din nou, mărită. Au ieşit în stradă. A doua zi, pe 17 iunie, în Berlinul de Est au manifestat în jur de 50.000 de protestatari. Pentru regimul comunist al lui Walter Ulbricht, problema politică era gravă. Protestele veneau din partea muncitorilor, cei care în teorie erau primii beneficiari ai instaurării noului regim. Răsculaţii făceau apeluri la grevă generală, cereau demisia guvernului şi alegeri libere. După o scurtă tentativă de negociere, autorităţile au lăsat situaţia pe umerii trupelor sovietice de ocupaţie. Tancurile şi vehiculele blindate au făcut ordine.

Noua conducere colectivă de la Moscova l-a trimis la Berlin pe Lavrenti Beria însuşi, cel care deţinea controlul întregului aparat represiv din Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, Berlinul de Est a primit alimente din alte părţi urgisite ale lagărului socialist.

Cosmin Popa, istoric, Institutul "Nicolae Iorga": „Practic sovieticii nu îţi puteau permite instaurarea unei stări de anarhie în Germania. De altfel, aceştia au exercitat presiuni destul de consistente Beria, apoi Malenkov, Hruşciov asupra liderilor germani pentru a relaxa, le-au pus la dispoziţie credite, cantităţi semnificative de alimente şi aşa mai departe pentru a calma situaţia.”

Aceeaşi perioadă s-a dovedit dificilă şi pentru comuniştii de la Varşovia. Moartea liderului stalinist polonez Boleslav Bierut în martie 1954 şi, apoi raportul Hruşciov din februarie doi ani mai târziu, au încurajat gesturile de protest.

16-17 iunie 1956 | Revolte la Poznan, Polonia

Noul şef al partidului unic din Polonia, Partidul Muncitoresc Unit din Polonia, Edward Ochab, face unele concesii. Între altele, l-a reabilitat pe fostul lider comunist, Wlatislaw Gomulka, cel care se opusese colectivizării în forţă din primii ani de comunism şi fusese închis pentru "deviaţionism naţionalist". Pe 28 şi 29 iunie 1956, muncitorii din Poznan intră în grevă: aceleaşi norme de lucru uriaşe, condiţii de lucru grele, locuinţe precare, alimentaţie deficitară şi varii constrângeri politice. Muncitorii cer, între altele, încetarea exportului de bunuri spre URSS. Represiunea face morţi şi răniţi, dar Ochab transmite Moscovei că nu poate contra revendicări îndreptăţite.

La putere vine W. Gomulka, un comunist naţionalist

Îi cere lui Gomulka să revină în conducerea Poloniei. Acesta cere chiar postul de secretar general. Îl primeşte.

A fost mult rău în viaţa Poloniei în ultimii ani. Au fost mari nedreptăţi şi dezamăgiri dureroase. Ideea socialismului, spiritul libertăţii şi respectul pentru umanitate au fost grav afectate...”

Europa de Est | Între stalinişti şi reformişti

Venirea la putere a lui Wladislav Gomulka a adus mari speranţe. Era omul care i se opusese lui Stalin. Dar reformele sale au fost ezitante chiar şi după 1960 când, de la Moscova, Nikita Hruşciov a dat semnale noi spre schimbare. În schimb, Janos Kadar care se instalase în fruntea Ungariei după zdrobirea Revoluţiei Ungare, a permis o mai pronunţată relaxare a economiei.

România comunistă | Stalinism cu variaţiuni

Când raportul Hruşciov a adus un val de aer proaspăt în politica Europei de Est, Gheorghe Gheorghiu Dej a replicat că în România reformele avuseseră deja loc în 1952 prin eliminarea Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, în fapt numai o românizare a stalinismului. Un răspuns similar îi va da Nicolae Ceauşescu lui Mihail Gorbaciov când acesta a vizitat România în mai 1987. A fost probabil singurul moment în care românii au crezut sincer că "lumina vine de la Răsărit".

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.