Sari la conținut

Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic

După 30 de ani sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietică uimea Occidentul. Noul secretar general al Partidului Comunist a condamnat crimele regimului anterior. Milioane de deţinuţi politic au fost eliberaţi din închisorile din Siberia, iar operele scriitorilor-disidenţi au fost publicate. Era o perioadă de deschidere către lume care a inclus şi vizita făcută de liderul sovietic Nikita Hruşciov în Statele Unite, în septembrie 1959.

Potrivit raportului Hruşciov, cauza răului în timpul dictaturii lui Stalin a fost cultul personalităţii, nu comunismul în sine.

Fostul lider al URSS şi-a arogat toate meritele progreselor din societate şi a transformat victoria în cel de-al Doilea Război Mondial în ceva personal, acuza succesorul său.

Iosif Visarionovici Stalin a acumulat putere absolută după ce propaganda comunistă l-a prezentat mai puternic decât era în realitate. Dar acest mecanism - care induce psihologic supunerea - nu a fost inventat de Stalin. Încă de la momentul zero al comunismului în Rusia, bolşevicii  s-au prezentat, minţind, mai puternici şi mai numeroşi decât erau.

Propaganda iniţială - finanţată de inamicul german - a fost folosită de Vladimir Ilici Lenin şi primul cerc al bolşevicilor ilegalişti chiar pentru luarea puterii în 1917. Sloganul Toată puterea în mâna sovietelor! însemna pentru majoritatea ruşilor ieşiţi în stradă la Sankt-Petersburg un regim reprezentativ. Dar această directivă - indusă maselor afectate de război - a fost arma prin care Lenin distrus guvernul provizoriu Kereski, cel care a organizat alegeri pentru Adunarea Constituantă astfel încât Rusia să meargă pe un traseu democratic firesc. Atunci când îl promovau în toate direcţiile, bolşevicii ştiau că "Toată puterea în mâna sovietelor!" înseamnă de fapt "Toată puterea în mâna noastră".

Revoluția bolșevică, creație a propagandei. 6.000 de figuranți

Revoluţia bolşevică însăşi a fost construcţia exclusivă a propagandei comuniste. Istoricii, inclusiv cei ruşi, sunt astăzi unanimi în opinia că singura revoluţie care a avut loc în Rusia în 1917 a fost cea din februarie soldată cu abdicarea ţarului şi instalarea guvernului Kerenski. În noaptea de 24 spre 25 octombrie 1917 stil vechi / 7 noiembrie stil nou, celebra dată a Revoluţiei bolşevice, în capitala fostului imperiu a avut loc nu o revoluţie, ci un puci, o lovitură de stat. Un grup minoritar hotărât a acaparat puterea în mijlocul apatiei sau disperării majorităţii. Prin extraordinara abilitate a lui Lenin de a minţi şi de a prezenta trunchiat realitatea, forţele democratice au fost manipulate să denumească grupurile paramilitare bolşevice Comitet Militar Revoluţionar. Şefii din gări, poştă, instituţii nu ştiau că lasă cale liberă bolşevicilor. Credeau că predau cheile Comitetului Militar Revoluţionar. Tuturor şi Rusiei înseşi le-a fost fatal că respectivii nu au verificat cine este de fapt Comitetul Militar Revoluţionar.

Uriaşa minciună numită Revoluţia din noiembrie a fost acoperită rapid de propagandă. La a treia aniversare de la luarea puterii, deci în timp de Lenin era preşedintele Comisarilor Poporului, la Sankt Petersburg a avut loc un montaj teatral şi cinematografic de proporţii epopeice. 6.000 de figuranţi au luat parte la aşa-zisa Luare a Palatului de Iarnă, adică la ilustrarea propagandistică a revoluţiei. Punctul culminant al montajului a fost asaltul Gărzilor Roşii asupra Palatului de Iarnă, devenit sediu al guvernului provizoriu.

Acest asalt nu a existat în realitate, dar fotografiile făcute figuranţilor la filmări au fost prezentate drept imagini ale unor revoluţionari adevăraţi. Pe baza acestui montaj din 1921, celebrul regizor sovietic Serghei Eisenstein va realiza, la celebrarea a 10 ani de comunism , filmul Octombrie sau 10 de zile care au zguduit lumea”.

În paralel, controlul resurselor a făcut ca populaţia să accepte administraţia controlată de bolşevicii iniţial minoritari. Din nefericire pentru Rusia şi istoria Europei în sec. XX, armatele albe au fost împinse chiar de la început spre regiunile de margine ale fostului imperiu ţarist, iar zonele agricole cele mai prospere au ajuns să cadă în mâna Armatei Roşii. În timpul războiului civil, afişele de propagandă spuneau: Numai Armata Roşie vă aduce pâine!. După înfrângerea Armatelor Albe, aceste afişe au devenit realitate, chiar dacă pâinea era neagră şi puţină.

Afișe, teatru, fim. De ce propaganda comunistă a mizat pe imagine

Ca să se menţină la putere, bolşevicii au folosit permanent şi represiunea, şi propaganda. Controlul conştiinţelor a mizat în primul rând pe imagine - afişe, teatru, film. Majoritatea populaţiei era analfabetă, deci ziarele nu ar fi fost un instrument eficient.

În primii ani de existenţă, regimul comunist a încurajat tot felul de experimente regizorale. Artişti idealişti de stânga, oameni cu o bună educaţie, lucrau alături de Lenin, Troţki şi Dzerjinski la clădirea acestei lumi noi. Regizorii sovietici împrumutau tehnici artistice inovatoare din Occident şi le aplicau acasă. Montajele pe stradă, în fabrici sau pe front şi eliminarea barierelor între public şi actori s-au dovedit una dintre cele mai eficente metode de propagandă. Diferenţa dintre povestea oficială şi realitate era astfel şi mai ştearsă.

Raportul Hruşciov a incriminat reprimarea oamenilor partidului din perioada stalinistă şi explica derapajul prin cultul personalităţii lui Stalin. Dar comuniştii au folosit permanent şi represiunea, şi propaganda.

În noua lume care trebuia să controleze conștiințele, religia nu avea ce să caute.

Ateismul militant. Atacul asupra Bisericii

În anii '20, propaganda comunistă folosea frecvent aşa-numitul teatru agit-prop. Personajele erau creionate în tuşe groase: binele absolut contra răului absolut. Duşmanul de clasă era răul în stare pură. Personaje de acest fel defilau în locuri publice, iar spectatorii erau invitaţi să-şi exprime sentimentele. Această ciocnire primitivă între bine şi rău a simplificat imaginea lumii pentru poporul de rând. Terenul pentru conflictul magistral din anii '30 - Stalin contra duşmanului de clasă era pregătit.

Campania de alfabetizare din anii '30 a ajutat masele să citească în 1936, '37 sau '38 şi nu numai, cum cele mai cunoscute nume din ierarhia de partid şi din Armata Roşie au devenit peste noapte duşmani furibunzi ai Uniunii Sovietice. Articolele de înfiecare nu erau un exerciţiu stilistic. Îndeplineau una din funcţiile de bază ale propagandei: alimentau frica. Vehemenţa era un avertisment pentru orice potenţial opozant.

Dar ura de clasă a câştigat teren nu numai din cauza simplificării primitive a conflictelor inerente în orice societate.

Odată cu luarea puterii, regimul comunist a impus ateismul în masă. Într-o societate în care etica şi tăria sufletească erau legate profund de religie - creştin-ortodoxă, mozaică sau islamică, prigoana declanşată de regimul bolşevic a golit conştiinţele de orice ierarhie valorică firească. Atacul a fost declanşat după ce patriarhul Moscovei, Tihon, a emis la 1 februarie 1918 o pastorală prin care cerea creştinilor să nu ia parte la acţiunile monştrilor neamului omenesc care în locul iubirii creştineşti, semănau răutatea, ura şi vrajba dintre fraţi.

În replică, un decret semnat de Lenin cu privire la separarea bisericii de stat confisca toate averile bisericii neconfiscate deja şi le tăia preoţilor orice sursă de venit. Alte decrete au desfiinţat şcolile confesionale şi interziceau preoţilor să colaboreze pentru activităţi comunitare. Biserica era astfel azvârlită la marginea societăţii, fără posibilitatea de a-şi promova credinţa sau de a se implica în viaţa curentă a credincioşilor. Opoziţia era tratată ca activitate contrarevoluţionară şi pedepsită des cu un glonţ în cap.

În ciuda tuturor presiunilor, în 1922, Lenin constata cu furie că Biserica Ortodoxă scăpa controlului statului. Diversiunea creată pentru eliminarea ultimelor rezistenţe a fost ideea lui Troţki. Folosindu-se de foametea din 1921 de care erau ei înşişi vinovaţi, bolşevicii au acuzat preoţimea că este indiferentă la suferinţele oamenilor şi au ordonat confiscarea vaselor de cult şi a ultimelor odoare sfinte din biserici. Credincioşii erau şocaţi. Sacrilegiul a fost sancţionat ca atare de patriarhul Tihon; a fost plasat în arest la domiciliu. Populaţia şi-a apărat bisericile chiar şi împotriva soldaţilor înarmaţi cu mitraliere, dar nu a putut rezista mult timp în faţa asaltului statului.

Lenin a cerut Biroului Politic să dea ordin pe cale verbală ca judecarea rapidă răzvrătiţilor să se încheie prin executarea unui număr cât mai mare dintre ei, pe cât posibil, şi la Moscova şi în alte centre ale Bisericii.

În paralel, filmul, teatrul, afişele vulgarizau şi ironizau credinţa. Crăciunul, Paştele au devenit sărbători interzise. Comsomolul, organizaţia de tineret a partidului comunist, a devenit rapid expertă în parade de stradă în care tinerii batjocoreau ceremoniile religioase şi strigau: N-avem nevoie de rabini, nu ne trebuie preoţi/ Loviţi burghezii, sugrumaţi culacii.

Supuse intensiv unor astfel de tratamente, şi victime a cel puţin două perioade de foamete cumplită, naţiunile din Uniunea Sovietică s-au văzut lipsite în nici 20 de ani de tradiţiile religioase milenare. Dar mecanismele psihologice naturale, nevoia de ordine a lumii şi de ierarhie, nevoia de apartenenţă, s-au dovedit mai profunde decât au crezut Marx şi Lenin laolaltă.

Din moment ce icoanele şi transcendul erau interzise, imaginarul colectiv a făcut loc unor chipuri noi, dar în vechile tipare. Cultul lui Lenin a fost inaugurat de Stalin printr-un jurământ rupt parcă dintr-o carte de rugăciuni. Stalin era, de altfel, absolvent de seminar teologic.

Închinarea la moaştele sfinţilor şi-a găsit corespondent în vizitele la Mausoleul de lângă Zidul Kremlinului unde se afla şi astăzi trupul îmbălsămat al lui Vladimir Ilici Lenin. Treptat însă, pe măsură ce decizia politică migra spre vârful ierarhiei sovietice, cultul părintelui Revoluţiei a fost înlocuit cu cel al liderului în funcţie.

Cultul personalității, anestezia conștiințelor. Stalin – Dumnezeu, Moș Crăciun, soldat, metalurgist

Contrar a ceea ce a afirmat Hruşciov, cultul personalităţii nu era numai urmarea megalomaniei şi dorinţei de putere absolută. Cultul personalităţii era şi o măsură de siguranţă. Autoritatea zeului suprem este, psihologic, foarte greu de contestat. În public, imposibil.

Nu este o coincidenţă că apogeul puterii şi al abuzurilor lui Stalin, adică perioada marilor epurări, a avut loc după ce cultul personalităţii era pe deplin instituit. Propaganda era atât de eficientă încât Stalin a permis reluarea unor obiceiuri tradiţionale, de exemplu împodobirea bradului de Crăciun. Redenumit pom de iarnă, bradul era însoţit în imaginile de propagandă chiar de Iosif Visarionovici Stalin în postura de Moş Crăciun. Oficialul comunist care i-a propus liderului sovietic „reabilitarea bradului, Pavel Postişev, a fost executat mai târziu, după un proces-mascaradă.

Similar, statuia lui Stalin ţinând în braţe o fetiţă, statuie aflată din staţia de metrou moscovită Stalinskaia, a fost făcută după o fotografie care a circulat mult timp ca afiş de propagandă. Fetiţa - Jelia Markizov, fiica unui diplomat sovietic - a devenit orfană de tată chiar la ordinul lui Stalin, liderul comunist care, potrivit propagandei, iubea atât de mult copiii.

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.