Sari la conținut

De ce Hruşciov a denunţat crimele lui Stalin în 1956

În septembrie 1959 a avut loc prima vizită a unui lider sovietic în Statele Unite. Nikita Hruşciov, urmaşul lui Stalin la conducerea URSS, s-a întâlnit cu preşedintele american Dwight Eisenhower. Noul lider sovietic părea hotărât să surprindă întreaga planetă. În februarie 1956, Nikita Hruşciov citise la Congresul XX al Partidului Comunist Sovietic un raport prin care condamna crimele lui Stalin. Deşi URSS nu a renunţat la dictatură, milioane de deţinuţi politici au fost eliberaţi, iar nomenclatura nu a mai fost zguduită de execuţii sumare.


Ajuns la putere în 1953, Nikita Hruşciov avea o misiune dificilă. Statul comunist era slăbit; industrializarea URSS se baza pe munca forţată, pe norme de lucru imense pentru muncitori şi pe obligaţia cetăţenilor de a împrumuta statul prin cumpărarea de obligaţiuni. Represiunea şi supravegherea sporeau enorm costurile administraţiei. Schimbarea era imperativă, dar noul secretar general voia să salveze regimul comunist. Răspunsul lui Hruşciov a fost raportul citit în toiul nopţii de 24 spre 25 februarie 1956, cu uşile închise, delegaţilor de la Congresul XX al Partidului Comunist Sovietic.

Primul scop al raportului din februarie 1956 a fost să-i dezvinovăţească pe liderii sovietici care activaseră în vremea lui Stalin, care fuseseră complicii sau executanţii ordinelor lui, dar care au rămas în funcţii influente şi după ce Hruşciov a câştigat lupta pentru putere. Viaceslav Molotov, Kliment Voroşilov, Nikolai Buganin erau cu toţii implicaţi în acţiuni care distruseseră viaţa a milioane de oameni. Ca să obţină acest efect de spălare colectivă, Hruşciov a apelat la câteva subterfugii.

În primul rând, Hruşciov i-a atribuit defunctului Stalin toată vinovăţia. Ca instrument era menţionat şi Lavrenti Beria, fostul şef al NKVD, plecat dintre vii chiar prin contribuţia lui Hruşciov. Expresia consacrată de raport a fost „banda lui Beria”.

În al doilea rând, noul secretar general a prezentat trunchiat amploarea politicilor criminale din perioada stalinistă. El s-a limitat la marile epurări din partidul comunist şi din armată din 1936-1939 şi la deciziile dezastruoase din cel de-al Doilea Război Mondial. Nu a menţionat înfometarea ţăranilor din 1932 care a dus la peste 6 milioane de morţi. Nu a vorbit nici de milioanele de arestări şi deportările abuzive, menite să asigure mână de lucru ieftină în Siberia sau Kazahstan.

În al treilea rând, Hruşciov nu a incriminat teroarea ca politică de stat. Potrivit raportului, execuţia sumară a tovarăşilor de partid nevinovaţi era abuzivă. Eliminarea din partid la sfârşitul anilor '20 a aripii Troţki-Zinoviev, aşa-numiţii deviaţionişti de stânga, şi eliminarea aripii Buharin, aşa-zişii deviaţionişti de dreapta, au fost decizii sănătoase, decizii la luarea cărora Iosif Visarionovici Stalin a avut o contribuţie pozitivă. Dar nu era cazul, explica Hruşciov, ca respectivii, odată eliminaţi din partid, să fie executaţi. În schimb, uciderea duşmanilor de clasă în timpul Războiului Civil, deci în perioada lui Lenin, ar fi fost justificată. Istoricii spun că fostul imperiu a pierdut atunci peste 10 milioane de oameni.

Drept explicaţie de fond, Hruşciov a spus că tot răul din Uniunea Sovietică în perioada lui Stalin a fost cauzat de „cultul personalităţii”, nu de esenţa comunismului. „Este inadmisibil şi contrar spiritului marxist-leninist ca o persoană să fie adorată ca un supraom, un supraom cu trăsături supranaturale, asemănător unui dumnezeu”, îşi începe el raţionamentul. Din cauza cultului personalităţii, continua el, o singură persoană a ajuns să deţină o putere imensă, iar „conducerea colectivă” din timpul lui Lenin a fost sugrumată.

Ca să sublinieze ideea, Hruşciov a prezentat congresului două scrisori ale lui Lenin: în prima, datată decembrie 1922 şi considerată „Testamentul lui Lenin”, Vladimir Ilici cerea partidului să îl înlocuiască pe Stalin din funcţia de secretar general dată fiind brutalitatea sa faţă de colegi; în cea de-a doua, Lenin îl avertiza pe Stalin că maniera grosolană în care i-a tratat soţia duce la răcirea inevitabilă a relaţiilor dintre ei.

Conştient probabil că statul sovietic va mai apela la teroare, Hruşciov a explicat apăsat că părintele Revoluţiei, Vladimir Ilici Lenin, a folosit teroarea cu folos, contra burgheziei şi Armatelor Albe: „Nu am fi rezistat nici două zile, dacă nu am fi fost fără milă”, îl citează liderul de la 1956 pe Lenin. Dar Stalin, continuă Hruşciov, nu a ştiut să se oprească. În vremea lui Stalin, termenul de „duşman al poporului” a fost folosit împotriva tuturor celor care i s-ar fi putut opune, iar acest fapt s-a soldat, spune Hruşciov, cu „cea mai crudă represiune” şi cu „violarea tuturor normelor de legalitate revoluţionară”.

Noul secretar general a arătat apoi că auto-denunţurile liderilor comunişti executaţi au fost smulse „prin torturi barbare” şi a dat citire câtorva scrisori ale unor condamnaţi care îşi aşteptau execuţia în baza unor acuzaţii fanteziste. „Nu există mizerie mai amară decât să fii aruncat în închisoare chiar de guvernarea pentru care ai luptat”, spunea unul dintre aceştia. „Nu sunt vinovat de niciun fel de conspiraţie. Mor convins de adevărul Partidului”, scria un altul.

Atât de departe au mers marile epurări, spune Hruşciov, încât din cei 139 de membri aleşi în Comitetul Central în 1934, 98 au fost arestaţi şi ucişi. Iar din cei aproape 2000 de delegaţi la acelaşi congres, peste 1100 au fost arestaţi pentru activităţi contrarevoluţionare. Per ansamblu, istoricii vorbesc despre un număr între 2 şi 3 milioane de morţi; Hruşciov menţionează „mii” şi „zeci de mii”.

În plenul Congresului XX, Hruşciov confirmă că Stalin semna personal listele cu numele înalţilor oficiali de partid care urmau să fie ucişi: „NKVD obişnuia să pregătească liste de persoane care cădeau sub jurisdicţia Colegiului Militar ale căror sentinţe erau pregătite în avans”, spune Hruşciov. Ejov, fost şef al NKVD îi trimitea aceste liste de execuţii lui Stalin care aproba sentinţele propuse. Între 1937 şi 1938, i-au fost trimise lui Stalin 383 de astfel de liste conţinând numele a multe mii de lucrători din partid, soviete, organizaţia de tineret Komsomol, armată şi întreprinderi. Şi el a aprobat aceste liste.

Hruşciov dedică multe pagini celui de-al Doilea Război Mondial. El îl acuză pe Stalin de întârziere catastrofală în apărare, de incompetenţă şi de laşitate. El arată că deşi au existat informaţii detaliate şi la timp, inclusiv din partea lui Churchill personal, despre startul operaţiunii Barbarosa din iunie 1941, apărătorii sovietici nu au fost înarmaţi corespunzător. Ba chiar au existat situaţii în care soldaţilor li s-a luat armanentul vechi, iar cel nou nu a fost livrat.

Noul lider sovietic a omis faptul că iniţial populaţia locală a primit trupele germane cu braţele deschise. Oamenii, mai ales ţăranii, sperau că nemţii îi vor înlătura pe bolşevici. Politica inumană a naziştilor, care a dus la uciderea a zeci şi sute de mii de civili sovietici pentru că Hitler îi considera pe slavi sub-oameni, a determinat popoarele sovietice să îşi apere cu disperare teritoriul. Violenţa halucinantă a lui Hitler a ajutat comunismul să supravieţuiască şi apoi să se extindă în Europa.

În ciuda aparenţelor, raportul lui Hruşciov nu era o invitaţie la libertate. Deşi secret, documentul a fost menit unei largi circulaţii interne. Interpretarea sa a fost atent „prelucrată” de activiştii de partid. Când liderii comunişti maghiari, în frunte cu Imre Nagy, au înţeles greşit mesajul de la Congresul XX şi au început politici reformiste, Moscova a trimis tancurile la Budapesta.