Sari la conținut

Hrușciov, primul lider sovietic care ajunge în SUA. Cum a decurs vizita şi ce a însemnat ea pentru istorie

Să facem o întoarcere în timp. Către septembrie 1959, mai exact. Atunci a avut loc prima vizită a unui lider sovietic în Statele Unite. Nikita Hruşciov, urmaşul lui Stalin la conducerea URSS, s-a întâlnit cu preşedintele american Dwight Eisenhower. Noul lider sovietic părea hotărât să suprindă întreaga planetă. În februarie 1956, Nikita Hruşciov citise la Congresul XX al Partidului Comunist Sovietic un raport prin care condamna crimele lui Stalin. Deşi URSS nu a renunţat la dictatură, milioane de deţinuţi politici au fost eliberaţi, iar nomenclatura nu a mai fost zguduită de execuţii sumare.

Vizita lui Nikita Hruşciov nu a început cu discuţii dificile la Casa Albă. Liderul sovietic a sosit la Washington la 15 septembrie 1959, a fost întâmpinat pe străzile capitalei americane de o mulţime tăcută şi tensionată, a fost salutat de preşedintele Dwight Eisenhower. S-a îndreptat apoi spre New York şi de aici spre ceea ce credea că este inima „propagandei americane” - Hollywood. Aici a avut o surpriză de proporţii - vizita sa la Disneyland a fost anulată din motive de securitate. Serviciile de informaţii americane au explicat că nu pot închide parcul şi nu îşi pot asuma riscul în faţa atâtor vizitatori. Hruşciov a presupus că interdicţia e o replică la lovitura de imagine pe care o dăduse în chiar primele ore ale vizitei sale în America. În timpul scurtei întâlniri de "bun venit" de la Casa Albă, liderul sovietic i-a dăruit lui Eisenhower o replică a globului de metal pe care sovieticii îl trimiseseră pe lună cu puţine ore înainte ca Hruşciov să se îmbarce pentru Statele Unite - un adevărat afront pentru că NASA tocmai ratase o operaţiune similară.

Supărat că nu l-a văzut pe Mickey Mouse

Prin urmare, şeful de la Kremlin şi-a şocat gazdele la dineul strălucitor oferit de celebrităţile cinematografiei americane protestând vehement că nu i-a putut vedea pe Donald Duck şi Mickey Mouse. Aplauzele politicoase nu au calmat situaţia, mai ales că din toată inteligenţa Hollywood-ului, spectacolul prezentat lui Hruşciov a fost unul a la Moulin Rouge. Hruşciov era convins că insistenţele fotografilor americani ca dansatoarea să-şi ridice fusta cât mai sus au fost regizate ca să îl pună într-o postură stânjenitoare.

În plus, primarul din Los Angeles l-a atacat direct - gest riscant în faţa omului care dispunea de butonul nuclear sovietic. „Nu suntem de acord cu fraza dvs: O să vă îngropăm. Nu o să ne îngropaţi. Suntem fericiţi cu stilul nostru de viaţă, ne recunoaştem defectele şi problemele, încercăm tot timpul să îmbunătăţim situaţia. Dar dacă suntem provocaţi, vom lupta până la moarte ca să ne păstrăm felul nostru de a fi”, a declarat Norris Poulson, primarul din LA, în aplauzele auditoriului.

Replica lui Hruşciov a îngheţat tuturor zâmbetul pe buze. A spus că nu se simte binevenit şi că se poate întoarce imediat la Moscova. Consecinţele puteau fi devastatoare. Dar după o altă criză de nervi, din programul oficial au fost tăiate o mulţime de întâlniri protocolare, Hruşciov s-a întâlnit, cum îşi dorea, cu americanii de rând, iar situaţia s-a relaxat. Nici dacă ar fi planificat minuţios aceste întâlniri, oficialii americani nu ar fi putut fi mai mulţumiţi. Cât despre despre oamenii simpli, ei îl priveau cu multă curiozitate pe cel care ar fi putut să le nimicească vieţile într-un război nuclear.

La întoarcerea la Washington, discuţiile cu preşedintele Dwight Eisenhower au fost rezonabile. Cei doi au ajuns la concluzia că nu pot cădea de acord pe nici una din problemele majore. Dar au hotărât să se întâlnească din nou, la Moscova, în anul următor.

În mod uluitor pentru naţiunile sovietice, Pravda, oficiosul partidului comunist, a coborât tonul atacurilor contra „inamicului capitalist”. La întoacere, Nikita Hruşciov a fost întâmpinat realmente cu speranţă de moscoviţi.

De când Hruşciov se afla la conducerea Uniunii Sovietice, statul comunist nu încetase să îi surprindă în bine. Primul semnal: aşa-numitul proces al medicilor, declanşat de Stalin în ultimele luni de viaţă, a fost închis, acuzaţii eliberaţi şi reabilitaţi.

Când, pe 13 ianuarie 1953, Izvestia şi Pravda au anunţat că nouă medici, dintre care șase erau evrei, au fost arestaţi sub învinuirea că ar fi otrăvit oficiali sovietici, şi nomenclatura, şi oamenii de rând s-au temut că va urma o nouă epurare de proporţii. Cea din anii '30 dusese la moartea a peste 2 milioane de oameni. Dar moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a oprit acest nou act de represiune. Se pare că prezenţa de spirit a lui Lavrenti Beria, temutul şef al NKVD, a avut aici un rol decisiv.

„În sensul în care atunci când, în martie, la începutul lui martie 1953, Stalin a fost descoperit în vila sa de protocol zăcând pe podea, cel care a sosit pentru prima oară acolo, primul care a sosit acolo a fost Beria, care, împreună cu cei care deserveau vila de protocol, l-au aşezat pe Stalin pe o canapea, iar Beria a ordonat celor care deserveau vila, toţi fiind angajaţi ai Ministerului Securităţii Statului, să-l lase pe tovarăşul Stalin să doarmă că este obosit, fără să solicite asistenţa medicală.  Fapt care a contribuit, fără îndoială semnificativ, la apropierea morţii lui Stalin. Ceea ce nu ne dă dreptul să spunem că Beria a organizat moartea lui Stalin, dar de această capacitate a lui Beria de a reacţiona curajos într-un moment de criză, reîntoarcerea la vila de protocol imediat după anunţul intrării lui Stalin în starea de comă, împreună cu Malenkov, golirea - printre primele măsuri au fost golirea - seifului cu documente speciale din cabinetul lui Stalin”, subliniază istoricul Cosmin Popa.

Deschiderea Gulagului

Apoi, în chiar primele luni ale conducerii colective alcătuite din Lavrenti Beria, cel care deţinea controlul întregului aparat represiv, Nikita Hruşciov, secretar general al partidului comunist, şi Gheorghi Malenkov, prim-ministru al URSS, porţile Gulagului au început să se deschidă. În TĂCERE, dar s-au deschis.

Milioane de oameni, deţinuţi politici arestaţi sub acuzaţii fanteziste sau reţinuţi pur şi simplu, s-au întors acasă după 10, 15, 20 de ani de muncă forţată. Societatea sovietică a început să freamăte.

Munca forțată, motorul industrializării

14 ani a trăit într-un lagăr din Siberia şi tatăl Valentinei Sturza, ea însăşi deportată în Kazahstan.

Valentina Sturza, economist, deportată în Kazahstan, rememorează momentul: „Eu i-am spus: Tăticule, povesteşte totul! Şi el a început să povestească totul, cum i-au urcat în tren, cum l-au dus în Siberia, cum a stat într-o clădire făcută din butuci din ăștia mari, pentru că acolo iernile sunt foarte aspre, sunt 45-50 de grade pe minus și câte o sută de persoane să intre în barăcile acelea. Și ei au intrat toți trei, tata, fratele și cumnatul mamei, au fost împreună și la un an de zile fratele (lu' mămica) a murit în brațele lui tăticu și a rugat pe acolo se dădea voie să îl înmormânteze cumva. Dar unde? L-au dus unde erau mai mulți oameni morți puși așa de rând și l-au pus acolo. Și a povestit prin ce chinuri a trecut acolo. Le dădea câte o sută de grame de pâine și pâinea aceasta, dacă nu o mâncai dintr-odată, nu o puteai păstra pentru că ți-o furau alții. Și a fost repartizat la tăiat de pădure. Pomii erau mari și trebuia să dai prima oară zăpada să o dai într-o parte, ca să ajungi la rădăcină”.

„Ceea ce se poate spune cu certitudine din statisticile care s-au aflat în 1953 pe masa lui Beria, nici ei în realitate nu cunoşteau numărul celor deţinuţi. De ce? Pentru că la cei reţinuţi se adăugau persoanele care făceau parte din categoria domiciliului obligatoriu. În sensul în care erau eliberate condiţionat din perimetrul lagărelor de muncă şi corecţie, dar care aveau voie să locuiască doar într-un perimetru care ţinea între 20 şi 50 de km distanţă faţă de lagăr. Și aceşti oameni trebuie luaţi în acest, incluşi în acest calcul. Între 4 şi 6 milioane de oameni deţinuţi. Fără a-i lua în calcul pe cei cu domiciliu în raza lagărului”, subliniază istoricul Cosmin Popa.

Deşi Gulagul a fost folosit intensiv ca sursă de forţă de muncă în vremea lui Iosif Visarionovici Stalin, lagărele de muncă nu erau invenţia lui. Gulagul a fost organizat de primului şef al CEKA, Felix Dzerjinski, ca spaţiu de exterminare.

Cuvântul GULAG este prescurtarea instituţiei numite Administraţia Principală a Taberelor de Muncă Corecţională. Ucenic al lui Lenin, Felix Dzerjinski a fost cel care a aplicat conceptul comunist de „teroare revoluţionară”. Potrivit lui Lenin, era necesar ca „duşmanii de clasă” să fie eliminaţi fizic. Oamenii erau arestaţi şi executaţi nu pentru ce făcuseră, ci pentru ce erau. După sfârşitul Războiului Civil şi pe fondul crizei economice, mulţi dintre potenţialii condamnaţi la moarte au devenit mână de lucru în lagăre de exterminare prin muncă.

La sfârşitul anilor '20, aceste structuri aveau 100 de mii de deţinuţi. În 1933, la finalul primului plan cincinal, s-a ajuns la 5 milioane de prizonieri. Stalin folosea pentru industrializare exact această forţă de muncă ieftină. Deţinuţii, din ce în ce mai mulţi, erau trimişi mai ales în regiunile de climă extremă, din Siberia sau Caucaz.

Se pare că ideologii bolşevici au descoperit întâmplător avantajele economice ale Gulagului. Până în 1926, nu se gândiseră că duşmanul de clasă ar putea fi folosit chiar la construcţia socialismului.

Prof. Armand Goșu, istoric specializat pe spațiul ex-sovietic, explică: „La Solovetsky, în nordul îndepărtat, unde era un lagăr a ajuns un comerciant evreu. Era negustor evreu din Palestina. Ei bine, a rămas şocat de proasta organizarea a lagărului. Ce faceţi aici este bătaie de joc! Trebuie să aşezaţi munca pe baze sănătoare. URSS are de pierdut dacă continuaţi aşa. A trimis o scrisoare. Întâmplarea a făcut ca scrisoarea să ajungă la Yagoda, şeful OGPU, l-a chemat pe deţinutul Naftaly Frenkel la Moscova să facă un plan. Era un evreu din Odesa, din Imperiul otoman, din Rusia la Saklafkim. Ideea era ca deţinuţii să fie puşi la muncă. El este cel care va şi conduce lucrările de la canalul Belomor, care a fost inaugurat de Stalin”.

Ideea a avut însă consecinţe politice devastatoare în vremea lui Stalin:

„Aș mai spune ceva aici, faptul că, de când a dezvoltat acel sistem Gulag, în care zeci de milioane de oameni - pentru că el avea niște obiective industriale și economice de atins - au fost folosiți drept sclavi, pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, și pentru asta trebuia să practici arestarea în masă. Avea nevoie de două mii de muncitori, de 500 de ingineri, de 70 de economiști, și erau arestați. Se dădea lista la Lublianka și erau trimiși pe șantierul cutare sau pe fluviul cutare sau în Siberia, la mine”, explică Stelian Tănase, politolog, istoric specializat în comunism.

Deci erau și necesități economice care impuneau că acest proiect de dezvoltare să fie susținut, nu ca în America, într-o economie liberală, cucerirea Far West-ului, dezvoltarea în secolul XIX, ci cu sclavi.

„Această dimensiune represivă a construcţiei statale este nexplicabil legată de civilizaţia rusă. În condiţiile unui sistem totalitar dus la absurd aşa cum fost cel din perioada postbelică al Uniunii sovietice, în anumite privinţe mult mai dur decât cel din Germania Naţional Socialistă, este un truism să vorbim de sclavaj modern”, spune istoricul Cosmin Popa.

Raportul Hrușciov

Relaxarea resimţită imediat după moartea lui Stalin a fost înlocuită rapid cu o stare de aşteptare. Sistemul represiv - prin aparatul său de supraveghere şi delaţiune - a constatat rapid că aşteptarea risca să se transforme în tensiune şi apoi în revoltă.

Politic, nomenclatura comunistă se pusese la adăpost. Lavrenti Beria, cel care din postura sa de fost şef al NKVD ştia tot despre toţi, fusese eliminat. Liderii comunişti nu puteau risca apariţia unui nou Stalin. Aşa că, în contextul revoltei muncitorilor de la Berlin din iunie 1953, Lavrenti Beria a fost acuzat de trădare şi executat. Dar nomenclatura nu putea risca nici ca cetăţenii sovietici să ridice prea mult vocea. Comunismul avea nevoie de o nouă platformă politică. Acesta a fost raportul Hruşciov la Congresul XX al partidului.

În noaptea de 24 spre 25 februarie 1956, noul lider al Uniunii Sovietice a condamnat în termeni categorici crimele şi abuzurile lui Stalin împotriva membrilor de partid.

Dar Hruşciov nu a vorbit despre crimele bolşevicilor din vremea Războiului Civil şi a comunismului de război - soldate cu 13 milioane de victime -, nu a vorbit nici despre foametea indusă din Ucraina din 1932 care a ucis 6 milioane de oameni. Stalin nu ucisese singur. Complicii săi erau şi în 1956 în prezidiul sovietic, începând cu Viatceslav Molotov şi terminând cu Hruşciov însuşi.

„În raportul secret este o încercare în egală măsură curajoasă şi elaborată de a nu spune adevărul, dar de a te bucura de avantajele adevărului, trăind în continuare în minciună. E o modalitate de a reconfirma bazele comunismului incluzând aici represiunea şi crima şi dictatura, dar axându-se asupra a ceea ce Hruşciov sau de fapt Pospelov, principalul autor al raportului, excesele cultului personalităţii. În realitate, niciuna dintre metodele lui Stalin de a-şi exercita puterea nu a fost inventată de el. El a preluat şi a folosit copios metodele leniniste incluzând crima şi represiunea pe scară largă. Ceea ce acuza raportul era folosirea crimei în masă împotriva partidului comunist. Pentru că dacă în cazul lui Lenin, crima în masă îndreptată împotriva celor care nu erau comunişti era legitimă din punct de vedere revoluţionar şi nu era nicio problema morală, Hrusciov a căutat să moralizeze această situaţie şi să acuze crima colectivă îndreptată împotriva propriului partid. Dar principala preocupare a lui Hruşciov a fost nu atât riscarea unei discuţii critice cu privire la metodele de guvernare sau ale comunismului, ci de responzabilizare personală a lui Stalin pentru că ceea ce trebuia să rezulte în urma acestui raport? Trebuia să rezulte că principalii responsabili ai crimelor stalinismului sunt Stalin şi Beria”, spune istoricul Cosmin Popa.

Fără condamnarea Gulagului

În ciuda omisiunilor tactice, raportul Hruşciov a fost primit cu o imensă uimire în întreaga lume şi, în primul rând, în Uniunea Sovietică, unde a fost atent "prelucrat" în şedinţele de partid, în fabrici, uzine şi instituţii. Era de neînchipuit ca regimul comunist să admită că liderul suprem, glorificat ca un zeu până la moarte, să fie acuzat că a fost un casap. Era uimitor că partidul admitea că nu a fost capabil să reacţioneze în faţa mărturiilor smulse prin tortură şi a execuţiilor în masă ale unor nevinovaţi.

Din cei 139 de membri aleşi în Comitetul Central la Congresul XVII din 1934, 98 au fost arestaţi şi ucişi. Unii istorici spun că au rămas în viaţă mai puţin de jumătate. Iar din cei aproape 2000 de delegaţi la acelaşi congres, peste 1100 au fost arestaţi pentru activităţi contra-revoluţionare. Per ansamblu, istoricii vorbesc despre un număr între 2 şi 3 milioane de morţi; Hruşciov menţionează "mii" şi "zeci de mii".

Dar în plenul Congresului XX, Hruşciov confirmă că Stalin semna personal listele cu numele oficialilor de partid care urmau să fie ucişi. NKVD obişnuia să pregătească liste de persoane care cădeau sub jurisdicţia Colegiului Militar ale căror sentinţe erau pregătite în avans, spune Hruşciov. Ejov, fost şef al NKVD îi trimitea aceste liste de execuţii lui Stalin care aproba sentinţele propuse. Între 1937 şi 1938, 383 de astfel de liste conţinând numele a multe mii de lucrători din Partid, Soviete, organizaţia de tineret Komsomol, Armată şi întreprinderi i-au fost trimise lui Stalin. Şi el a aprobat aceste liste.

Cauza invocată raportul Hruşciov pentru aceste atrocităţi a fost cultul personalităţii. Începând din 1936, în procese mascaradă, popularizate de propaganda de partid, Stalin îşi va ucide rând pe rând colegii, apoi subordonaţii, făcând loc unei noi generaţii a nomenclaturii. Nikita Hruşciov explică lipsa de reacţie prin faptul că Stalin îşi subordonase toate organismele partidului şi statului. Cauzele erau însă legate de chiar coloana vertebrală a regimului comunist: egalitatea absolută. În momentul în care, în 1929, Stalin a impus renunţarea la Noua Politică Economică, care permitea un strop de libertate economică, oamenii şi-au pierdut orice minimă autonomie faţă de stat.

Stelian Tănase: „În societatea aceea nu putea să aibă nimeni reacții. Într-o societate care are reacții, nu este o societate nivelată, ci este una stratificată, care are multe nișe, care are multe fracturi, de asta s-a și renunțat la NEP, s-a dizolvat NEP-ul, pentru că era o societate mai aproape de normal, cu straturi sociale, mai bogați, mai săraci, mai instruiți, care aveau o anumită libertate de mișcare, iar Stalin nu a vrut așa ceva, el a vrut o societate controlată. Controlată și supusă lui, personal”.

Controlul nu era numai economic. Era vorba în primul rând de controlul conştiinţelor.

Propaganda livra ceea ce oamenii aveau voie să creadă. Ateismul militant din anii '20 a fost practicat cu intensităţi diferite pe tot parcursul regimului. Doctrina comunistă nu admitea concurenţă în minţile oamenilor. Era necesar ca toţi să gândească şi să vorbească la fel. Lumea se împărţea, simplist, în bine şi rău, unde binele erau comuniştii, iar, în cele din urmă, un singur comunist, Iosif Visarionovici Stalin.

Informatorii, complici și victime ale sistemului

Delaţiunea impusă de sistemul represiv le comanda oamenilor ce să nu vorbească. În întreaga societate "vigilenţa" era testul care arăta cât de loial partidului este un cetăţean, un salariat sau un membru de partid. Iar "vigilenţa" se traducea prin denunţuri. Şeful Comsomolului, Kosarev, ucis la ordinul lui Stalin, a fost acuzat că organizaţia de tineret a partidului nu se dedica suficient activităţilor "vigilente", între acestea numărându-se denunţarea profesorilor de către elevi şi studenţi şi chiar a părinţilor de către proprii copii. Delatorii lipsiţi de zel erau ameninţaţi ei înşişi cu închisoarea astfel că denuţurile erau probabil cea mai perfomantă industrie din Uniunea Sovietică.

Dar din cauza aparatului de supraveghere, care făcea ca informatorii să fie victime şi agresori deopotrivă, sute de milioane de oameni au dus vreme de decenii o viaţă dublă: una gândeşti şi spui soţiei, alta la locul de muncă. În viaţa publică, această duplicitate nu avea nici o valoare: ca să existe, orice gest de protest trebuie să fie public. Or, Stalin nu a avut opozanţi care să rămână în viaţă.

Contrar a ceea ce a afirmat Hruşciov, cultul personalităţii nu era numai urmarea megalomaniei şi dorinţei de putere absolută. Cultul personalităţii era şi o măsură de siguranţă. Autoritatea zeului suprem este, psihologic, foarte greu de contestat. În public, imposibil. De fapt, cultul personalităţii în cazul lui Stalin sau a stalinistului Ceauşescu, nu era dominaţia unui individ asupra societăţii, ci dominaţia lui Stalin sau a lui Ceauşescu asupra fiecărui individ în parte. Presiunea asupra prezumtivului opozant este imensă. Din cauza propagandei intensive şi a vieţiii duble pe care o duc toţi cei din jur, fiecare om îm parte era complet singur.

Incriminarea cultului personalităţii a avut un asemenea impact în societatea sovietică încât scriitorul Boris Pasternak a încercat să îşi publice la Moscova romanul "Doctor Jivago". Credea că adevărurile spuse la Congres despre epurările din 1936-1938 pot fi completate cu adevărurile din 1917 şi cele din vremea războiului civil. "Doctor Jivago", povestea sfâşietoare a unui medic în vremea atrocităţilor lui Lenin a fost publicată în 1957, dar nu la Moscova, ci în Italia. În 1958, când lui Boris Pasternak i s-a acordat premiul Nobel pentru Literatură, presiunile aparatului de propagandă au fost atât de mari, încă scriitorul a refuzat premiul.

Hrușciov, între garda veche și finanțele Vestului. Hrușciov bate cu pantoful în masă la ONU

Dar dezgheţul nu putea fi oprit uşor. Economia sovietică avea nevoie urgentă de finanţare. Iar resursele nu mai puteau fi obţinute prin represiune ca în anii '30. Nikita Hruşciov se apropie de Occident. Vizita făcută lui Dwight Eisenhower a fost însă prost primită de nomenclatura moscovită. Relaţii economice strânse cu Statele Unite ar fi însemnat că muncitorii sovietici vor afla că poţi mânca bine chiar dacă nu eşti ştab în Comitetul Central. Hruşciov văzuse asta cu ochii lui. Aşa că în 1960, Hruşciov se foloseşte de un incident minor ca să contramandeze invitaţia făcută preşedintelui american de a veni la Moscova. Îl vizitează apoi pe Charles de Gaulle, dar şi vizita la Paris se termină indecis.

În permanent schimb de replici cu blocul capitalist, Nikita Hruşciov merge el însuşi la reuniunea ONU din octombrie 1960. Episodul a fost antologic. Temperamental şi excentric, Hruşciov şi-a scos pantoful şi a lovit cu el în masă.

În ciuda replicilor abrazive în relaţiile cu Occidentul, adevăratele probleme ale lui Hruşciov erau la Moscova. Vechea gardă stalinistă a fost, în 1957, la un pas de-al înlătura de la putere. A fost salvat datorită intervenţiei mareşalului Gheorghi Jukov, ministrul apărării, care a organizat în timp util transportul cu avionul al responsabililor din republici, aliaţi ai lui Hruşciov. Generalul Jukov, adevăratul învingător militar din cel de-al Doilea Război Mondial, fusese marginalizat de Stalin, dar după 1953 reintrase în primul cerc al puterii. El a fost acela care l-a arestat pe Lavrenti Beria după întoarcerea acestuia de la Berlin, scăpând URSS şi Europa de Est de un nou puseu represiv. Dar după episodul ameninţător din 1957, a urmat congresul XXII, de la sf. lui 1961, unde tensiunea a fost maximă. Hruşciov a început să îşi caute aliaţi în societeta sovietică. Este motivul pentru care a aprobat ca revista Novîi Mir să publice nuvela lui Aleksandr Soljeniţîn "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici". A fost o lovitură. Tirajele au explodat. În 1962, Uniunea Sovietică vorbea deschis despre Gulag.

Martor ocular şi supravieţuitor al Gulagului, matematicianul, filologul şi fostul căpitan de artilerie, Aleksandr Soljeniţîn scrie povestea unui ţăran rus aflat într-un lagăr de muncă. Cititorul îl urmăreşte Ivan Denisovici Şuhov - devenit C 854 - de la trezirea la 5 dimineaţa, într-o baracă îngheţată în care erau îngrămădiţi 200 de oameni, apoi la lucru şi în timpul percheziţiilor corporale, până la primirea - era o zi excepţională - a unui pachet de acasă, şi în sfârşit, seara în baracă, după ce 500 de oameni fuseseră opriţi în ger pentru că gardienilor nu le ieşise numărătoarea. Acest cel mai umil om de pe pământ, trăitor absolut nevinovat în spatele a 4 rânduri de sârmă ghimpată, îi ceruse soţiei să nu îi trimită pachet ca să nu ia de la gura copiilor. Finalul nuvelei şi al zilei de lucru nu descrie un revoltat, ci un om aproape fericit: nu a fost băgat la carceră, şterpelise un terci, nu i se găsise lama la percheziţie, nu se îmbolnăvise mai rău. "Trecuse o zi senină, aproape fericită. Astfel de zile de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizeci şi trei", încheie scriitorul, adică 10 ani.

Dar pentru mulţi deţinuţi drama nu s-a încheiat odată cu întoarcerea acasă. Deseori, "acasă" nu mai exista.

Gheorghe Moraru, agronom, deportat în Siberia: În satul natal, în casa noastră era biblioteca şi nu ne-au dat înapoi nimic, dar nici nu am vrut pentru că noi de acum nu ne-am mai întors în sat.

Pe urmă de acum chiar la deportaţi nu le dădea voie nu să se întoarcă numai în sat, dar nici în republică noastră şi mulţi au fost nevoiţi să rămână acolo, ori să se ducă în Kazalhstan unde clima e mult mai diferită decât a noastră .

- Mama dumneavoastră ce a făcut după ce s-a întors?

- Pe mama noi am înmormântat-o acolo, ea era bolnavă de tuberculoză şi nu a putut să se întoarcă.

Politic, publicarea lui Aleksandr Soljeniţîn a fost cea mai mare lovitură pe care Nikita Hruşciov a dat-o comunismului. În politica externă, imprudent şi cu un partener de discuţii slab, în persoana preşedintelui Kennedy, Nikita Hruşciov a adus lumea la un minut distanţă de o catastrofă nucleară, în timpul crizei racehelor cubaneze din octombrie 1962.

În 1964, obosită de atâtea emoţii, nomenclatura comunistă l-a înlăturat pe Hruşciov de la putere. Succesorul, Leonid Brejnev avut un mandat imobil şi searbăd, cu excepţia invaziei Cehoslovaciei din 1968. URSS a dovedit atunci că păstrează neatinsă moştenirea lui Stalin chiar dacă îl scosese din Mausoleu, de lângă Vladimir Ilici Lenin.

Acţiunile lui Hruşciov au dovedit mai multă clarviziune. După 20 de ani, Mihail Gorbaciov a început schimbarea din punctul la care o lăsase Hruşciov.

Se pare că Marilyn Monroe a avut şi ea momentul ei de clarviziune când a fost întrebată, la celebrul dineu din septembrie 1959, cum apreciază prestaţia liderului sovietic, Nikita Hruşciov.

Din perspectiva unui expert în showbiz, cum apreciaţi showul de azi?

- A fost o după-amiază foarte interesantă.

Ce găsiţi interesant în mod special?

- Aproape totul.

Ce credeţi despre ce a ieşit?

- Interesant.

Citiți și: 

Metode de tortură în timpul lui Stalin

Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic

100 de ani de comunism | Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”

Ultimii ani ai lui Stalin - suspiciune și frică. „Conspirația” medicilor

De ce Hruşciov a denunţat crimele lui Stalin în 1956

Citiți aici mai multe materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism”.