Sari la conținut

Iosip Broz Tito, concurentul lui Stalin în Balcani

Invazia lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice a oferit Moscovei pretextul ideal de a ocupa teritorii europene care nu intraseră niciodată sub influenţă rusească. Toate statele străbătute de Armata Roşie în drumul spre Berlin s-au aflat sub ocupaţie sovietică mult timp după încheierea războiului. În toate aceste ţări au fost instalate regimuri comuniste care reflectau cu fidelitate linia politică a Kremlinului. Dispariţia lui Stalin, în martie 1953, şi raportul Hruşciov, din februarie 1956, au permis un moment de respiro în întreaga Europă Centrală şi de Est. Maghiarii au încercat chiar să distrugă, fără succes, Cortina de Fier. Între statele comuniste europene, numai Iugoslavia a urmat permanent o linie proprie, diferită de Moscova. 

Liderul comunist, Iosip Broz Tito, a condus Iugoslavia comunistă vreme de aproape 40 de ani, până la moartea sa, în 1980. Comunist convins, veteran al războiului civil din Rusia, agent al Cominternului în tinereţe, Tito s-a bucurat de reală susţinere în ţara natală. Popularitatea lui s-a datorat faptului că partizanii comunişti ai lui Tito au luptat cu adevărat cu trupele naziste. În plus, atitudinea demnă faţă de Stalin şi platforma unei Iugoslavii dominante în Balcani i-au întărit poziţia. Urmaşii săi la Belgrad, neinspiraţi şi mai puţini abili, au încălcat însă consemnul tabu al naţionalismelor, cu urmări catastrofale. 

În toamna lui 1964, dictatorul român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, l-a întâlnit la Porţile de Fier pe liderul comunist iugoslav, Iosip Broz Tito. Au inaugurat împreună lucrările la hidrocentrala de pe Dunăre. În acelaşi an, Gheorghiu-Dej făcuse gesturi vizibile de răceală faţă de Moscova. Prin declaraţia din aprilie 1964, înalta nomenclatură de la Bucureşti a transmis Kremlinului că nu agreează politicile riscante ale lui Nikita Hruşciov şi că preferă varianta naţională a stalinismului. Nu întâmplător, decidenţii politici de la Bucureşti amânaseră cu circa 10 ani eliberarea deţinuţilor politici din închisori şi lagăre de muncă. Nu este o întâmplare nici faptul că Gheorghe Gheorghiu- Dej dăduse o mână de ajutor Moscovei la capturarea şi eliminarea liderului reformist de la Budapdesta, Imre Nagy. Un mod eficient de a arăta că Moscova pierde teren în România era acest mare proiect economic româno-iugoslav.

Iosip Broz Tito concura Moscova în privinţa supremaţiei asupra lumii comuniste din Balcani şi inventase prima versiune a naţional-comunismului.

„Traseul politic al lui Tito a fost unul dintre cele mai interesante în sensul în care şi-a început lunga guvernare din postura de cel mai apropiat şi cel mai merituos partizan, emul al lui Stalin, şi a continuat într-o manieră la care aproape nimeni nu se aştepta, printr-o rupere violentă de Uniunea Sovietică, practic de Stalin, fiind prima încercare cât de cât structurată a regimului iugoslav de găsire a unei alternative la socialismul de tip sovietic, ulterior la socialismul real,  aşa cum s-a numit regimul în perioada poststalinistă”, spune istoricul Cosmin Popa.

Tito avea un dublu ascendent asupra tuturor liderilor comunişti din Europa de Est. Iugoslavia fusese eliberată de nazişti fără niciun fel de contribuţie a Armatei Roşii. În plus, Tito luase pare direct la instaurarea comunismului în Uniunea Sovietică însăşi.

Un comunist greu de înlăturat

Născut în 1892, lângă Zagreb, în Croaţia, acest ucenic de fierar s-a înscris în 1910 în Partidul Social Democrat din fostul Imperiu Habsburgic. Înrolat în 1915, a fost rănit pe frontul rusesc, iar în timpul prizonieratului a fost cooptat de bolşevici.

În vara lui 1917, la prima tentativă a lui Lenin de a prelua puterea, Iosip Broz se afla deja la Sankt Petersburg. După reuşita puciului bolşevic, Iosip Broz a intrat în Armata Roşie şi a luptat în războiul civil în Siberia şi Kîrgîzstan.

Întors în ţara natală, a devenit ţinta autorităţilor iugoslave pentru activităţi subversive. Membru în Partidul Comunist Iugoslav, în 1935 îşi ia numele de Tito, apoi face un stagiu la sediul Cominternului de la Moscova. La întoarcere, în 1939, date fiind epurările staliniste, devine secretar general al Partidului Comunist iugoslav.

La acest dosar perfect ideologic s-a adăugat succesul partizanilor comunişti contra trupelor naziste.

Cine au fost partizanii. Grupul Draia Mihailovici

Militanţii comunişti ai lui Iosip Broz Tito nu au fost singurii combatanţi iugoslavi care i-au provocat dificultăţi lui Hitler în cel de-al Doilea Război Mondial.

După înfrângerea din 1941, familia regală sârbă, înrudită cu cea română, s-a refugiat la Londra unde a fost alcătuit un guvern în exil.

În cuprinsul întregii Iugoslavii s-au format aşa-numitele cetnik - grupări de gherilă sârbeşti şi croate care hărţuiau trupele naziste şi pe colaboraţionişti în acelaşi fel în care îi hârţuiseră pe turci în secolele trecute. Cea mai importantă grupare de acest fel a fost cea a lui Draia Mihailovici, un legitimist care lupta pentru reinstaurarea monarhiei interbelice. Regina Mărioara a Iugoslaviei era fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Este motivul pentru care oamenii lui Draia Mihailovici au ajuns să lupte şi contra naziştilor, şi contra partizanilor lui Iosip Broz Tito. Dar ajutorul militar britanic a ajuns la luptătorii comunişti. Churchill - care a încercat o vreme să-şi convingă aliaţii ca debarcarea în Europa să se facă în estul Mediteranei, nu în Normandia - avea nevoie de orice fel de susţinere pe uscat. În martie 1946, Draia Mihailovici a fost capturat şi executat la Belgrad. Regimul comunist câştigase definitiv partida.

Foarte repede însă, liderul comunist iugoslav a intrat în conflict cu Stalin. Dictatorul sovietic considera că numai Moscova are drept de hegemonie asupra ţărilor-satelite. Tito, om al Balcanilor, era de altă părere.

„Începând cu anul 1944, mişcarea de partizani a lui Tito a început să se manifeste extrem de activ în materie de politică balcanică, Iugoslavia fiind o sursă inepuizabilă de pretenţii teritoriale către toţi vecinii săi - Austria, Italia, România, Bulgaria, etc. Mai mult decât atât, în speranţa reconstrucţiei unui stat iugoslav - pentru că foarte puţină lume mai credea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial că Iugoslavia poate fi refăcută şi că sârbii şi croaţii pot fi determinaţi să trăiască într-un stat comun - Tito a dezvoltat o veritabilă politică balcanică încercând să construiască în jurul viitorului stat iugoslav o reţea de clienţi politici care ar fi cuprins în primul rând Albania, dar nu în ultimul rând, Bulgaria şi România, la care se adăuga o ţară extrem de problematică din punct de vedere al echilibrului european şi anume Grecia - care se afla atunci în război civil între forţele regaliste pro-britanice şi forţele comuniste”, explică istoricul Cosmin Popa.

Capcană pentru Imre Nagy

Nu este o întâmplare că la intrarea trupelor sovietice în Budapesta, în timpul revoluţiei maghiare din 1956, liderul reformist Imre Nagy s-a refugiat în ambasada iugoslavă. Era însă o capcană. După moartea lui Stalin, URSS făcuse eforturi notabile să normalizeze relaţiile cu Tito. Nikita Hruşciov scrie în memoriile sale că l-a informat pe Tito despre iminenţa intervenţiei contra „tentativei de revenire la capitalism” din Ungaria şi că acesta a fost de acord, cu menţiunea ca trupele sovietice să intervină singure.

Chiar dacă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varşovia şi a fost iniţiatoarea mişcării ţărilor nealiniate, loialitatea lui liderului iugoslav faţă de comunism era indiscutabilă. Este şi explicaţia crizelor economice succesive pe care le-a traversat spaţiul iugoslav în cei 35 de ani de conducere a lui Tito.

„Privită din România, economia iugoslavă era un rai. În realitate însă, succesul economic - atât cât a fost - iugoslav a fost de dată recentă şi scurtă durată. În sensul în care în perioada anillor '60 '70, economia iugoslavă a trecut printr-o criză acută, o criză care a determinat migrarea în masă a iugoslavilor. De altfel, unul din primele valuri postbelice provenite din Europa Orientală de migranţi economici este cel al iugoslavilor, care a fost similar italienilor din anii '50. Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anilor '80 a fost o stabilizare, mai degrabă o renunţare la regulile şi legităţile socialismului. Practic, succesul economic iugoslav a venit atunci când Iugoslavia aproape că a renunţat la socialism”, reliefează istoricul Cosmin Popa.

Eșecul naționalismului în fosta Iugoslavie

Inaugurarea hidrocentralei de la Porţile de Fier I s-a făcut, ca şi la începerea lucrărilor, în prezenţa liderului iugoslav, dar, în mai 1972, omologul român era Nicolae Ceauşescu. Deşi ambii erau frecventaţi de conducătorii occidentali, deosebirile dintre cei doi lideri comunişti erau imense. Balansul sofisticat impus de Tito naţiunilor iugoslave cerea abilităţi politice superioare stalinismului care îl caracteriza pe Ceauşescu.

Rotaţia preşedinţiei iugoslave în capitalele republicilor componente, sistemul de cote etnice din organismele reprezentative şi executive au fost distruse, însă, după prăbuşirea comunismului, prin venirea la putere a lui Slobodan Miloşevici, un politician obsedat de „Serbia Mare”.

În loc să negocieze, Miloşevici a răspuns cererilor de reforme economice şi politice cu o centralizare pe baze etnice. Intervenţia fostelor puteri central-europene în favoarea teritoriilor catolice, foste habsburgice, au mărit tensiunea. Dezmembrarea prin război etnic a fostei Iugoslavii a repus pe harta Europei ziduri confesionale şi etnice pe care naţiunile libere din Uniunea Europeană le aboliseră demult.

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.