Sari la conținut

Marea evadare din Rusia bolşevică

În urmă cu 100 de ani, toţi militanţii socialişti din Europa încercau să răstoarne guvernele din ţările lor. Singurul care a reuşit a fost Vladimir Ilici Lenin. Iar victoria lui a schimbat nu doar istoria Rusiei, ci pe a întregii lumi. În anii de război civil, cel puţin două milioane de oameni au fugit din fostul Imperiu Ţarist. După 1922 -1924, numai aprobarea expresă a lui Stalin sau a unor înalţi oficiali de la Kremlin făcea posibilă ieşirea din Uniunea Sovietică. Au existat şi excepţii de la această regulă, dar ele presupuneau că fugarii îşi asumau un imens risc personal.

17-18 iulie 1918 | Asasinarea ţarului, undă de şoc

Vestea despre asasinarea ţarului Nicolae al II- lea, a soţiei şi a celor cinci copii ai lor, a lovit familiile regale din întreaga Europă. Împuşcarea celor şapte împreună alături de patru persoane din anturaj - petrecută în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 - a fost confirmată pentru prima dată în Occident de serviciile secrete britanice. Documentele de atunci, desecretizate în anii 2000, arată că regele Angliei, George al V-lea a fost şocat de barbaria execuţiei. Nicolae al II-lea îi era văr.

Rudele de limbă germană ale Romanovilor au resimţit la fel de greu momentul. Dincolo de legăturile de sânge, prăbuşirea ţarismului putea fi un semnal de alarmă pentru toate monarhiile din toată Europa.

După 1917 | Elitele ţariste, în pericol de moarte

Mulţi aristocraţi, unii chiar din familia ţarului, apucaseră să părăsească Rusia după abdicarea lui Nicolae al II-lea de pe 2 martie 1917. Dar nici unul dintre nobilii cu sânge Romanov care se puseseră la adăpost, nu făcea parte din linia directă de succesiune la tron. Fratele ţarului, Marele Duce, Mihail, fusese ucis pe 13 iunie 1918, deci cu o lună înaintea execuţiei de la Ekaterinburg. Ţinut de luni de zile în arest la domiciliu la Perm, Mihail a fost dus împreună cu secretarul său englez, într-o pădure şi împuşcat. Bolşevicii au pretins apoi că au împiedicat un aşa-zis complot monarhist.

Au părăsit Rusia mama, Maria Feodorovna şi surorile ţarului, Olga şi Xenia. De asemenea, verişoara acestuia şi soră a reginei Maria a României, Victoria Melita şi soţul ei, prinţul Kiril. Mama Mariei, pe jumătate nemţoaică , dar fiică ţarului, Alexandru al I-lea şi mătuşa lui Nicolae al II-lea, a scăpat de teroare pentru că izbucnirea războiului a prins-o în Germania.

Însemnările Mariei, cutremurată de soarta lui Nicky, cum îi spunea vărului ei ţarul, sunt impresionate. În anii care au urmat, regina de la Bucureşti a încercat să-şi ajute familia rusească sărăcită aflată în Occident.

Sora şi mama Mariei, complet sărăcite de bolşevici

Sora, Victoria Melita vizitase în 1916 refugiul de la Iaşi. Bătuse alături de Maria drumurile mărginaşe ca să găsească locuri potrivite pentru spitale de campanie şi ca să refacă aprovizionarea cu lemne a oraşului. Se întorsese acasă, apoi revenise la Iaşi ca să dea oficialilor români informaţii din cercurile Curţii de la Sankt Petersburg. Aplanase cu inteligenţă câteva dispute dintre oficialii români şi ruşi încartiruiţi într-un oraş prea mic pentru atâţia refugiaţi, răniţi şi complet nepregătit pentru atâtea necazuri. Probabil că datorită povestirilor lui Vicky în saloanele aurite ale ţarinei mamă, regina Maria a primit cadou o întreagă garnitură de tren - un spital militar pe roţi - dotat după ultimele standarde ale vremii. Toţi aceştia îşi vor pierde peste noapte averea şi vor fi în pericol de a-şi pierde şi viaţa.

Rutele migrației spre Vest | Foarte periculoase

Nu numai elitele aristocratice, dar şi cele profesionale au fost răvăşite de războiul civil şi de aşa-numitul comunism de război din Rusia, adică naţionalizarea în forţă a fabricilor, atelierelor, pământurilor, plus tentativa nebunească de desfiinţare a banilor. Oricine avea resurse şi curaj încerca să fugă.

Din cauza războiului cu Germania, apoi al bolşevicilor cu Polonia, varianta directă spre Vest era deosebit de periculoasă. În linii mari, rutele migraţiei au urmat Armatele Albe care luptau contra bolşevicilor, chiar dacă ocolitoare.

O placă turnantă a fost portul Vladivostok, din Extremul Orient. Linia Transiberiană, ocupată de Legiunea Cehoslovac, anti-bolşevică, şi mai ales ocupaţia japoneză asupra oraşului până în 1922 au permis celor care fugeau să folosească această rută. Unii ruşi au ajuns în China, iar peste 20 de ani, când regimul comunist s-a instalat şi acolo, au fost nevoiţi să găsească alt refugiu. Alţii, mai norocoşi, au emigrat în Japonia. Aici, cel puţin un timp au avut parte de protecţia ambasadei ruse de la Tokyo care a mai funcţionat câţiva ani sub stema ţaristă.

Portul Odesa în Crimea a fost probabil ruta principală a refugiaţilor. Intervenţia aliată - firavă cum a fost ea - s-a făcut pe aici. În ciuda războiului civil care a afectat şi Ucraina, portul a rămas funcţional pentru fugari până la sfârşitul lui 1920. Înfrângerea Armatelor Albe a dus la un ultim mare val de refugiaţi. Între 8 şi 16 noimebrie 1920, după înfrângerea generalul Vranghel, 150.000 de soldaţi şi civili au părăsit Crimeea spre Istanbul.

Marea emigrație albă | Imposibil de cuantificat

Numărul celor care au părăsit fostul imperiu ţarist în acei ani a rămas până astăzi necunoscut. De teamă că vor fi trimişi înapoi, multe familii evitau să se înregistreze în ţările de tranzit. Nici când ajungeau la destinaţie, adică în Statele Unite, Canada, Marea Britanie sau Franţa, soarta lor nu a fost mai bună. Aristocraţia imperială a împânzit marile metropole în slujbe modeste. Munca de secretariat, predarea limbilor străine sau a disciplinelor clasice în familii înstărite erau pentru norocoşi. Treptat însă, educaţia excepţională a dus la perfecta lor asimilare în ţesătura socială a Europei.