Sari la conținut

Secretul bine păzit al comunismului

Comunismul, instalat în Rusia în urmă cu 100 de ani, a promis bunăstare, egalitate şi un stat laic. A produs, în schimb, societăţi sărace conduse de o clasă politică privilegiată şi lideri al căror cult al personalităţii s-a transformat în religie. Deşi comunismul s-a prăbuşit acum aproape 30 de ani, comportamente induse de acest tip de totalitarism sunt vizibile şi astăzi.

Termenul politic de „nomenclatură” se referă strict la regimurile comuniste. Cuvântul, folosit pentru prima dată la începutul anilor '20, desemnează o listă cu oficiali comunişti, în ordinea celor mai importante funcţii în partid şi în stat. Prezenţa pe listă conferea protecţie şi privilegii.

Membrii nomenclaturii sunt cei care administrează şi controlează politic Uniunea Sovietică. Sunt cei care controlează în integralitate resursele economice, financiare, repartiţia forţei de muncă şi sistemul represiv. Membrii nomenclaturii sunt cei care pot decide ce curs ia viaţa a milioane de oameni, fără ca aceşti oameni să aibă un cuvânt de spus sau să fie măcar informaţi corect. Şedinţele Biroului Politic nu erau niciodată publice, iar multe reuniuni la nivel înalt se ţineau noaptea, în cerc şi mai restrâns, la una din vilele de protocol.

Beneficiarii exproprierilor

Majoritatea liderilor bolşevici şi-au schimbat locuinţele, imediat ce au ajuns la putere. Aveau apartamente la Kremlin, dar şi câte o dacha sau două în apropierea Moscovei. Astfel, Vladimir Ilici Lenin folosea pentru refacere conacul Gorki, ridicat de un fost general ţarist în secolul al XIX-lea. Leon Troţki şi-a însuşit splendida proprietate a aristrocraţilor Iusupov, iar Stalin s-a instalat la Zubalovo, o reşedinţă ridicată de un fost magnat al petrolului caspic.

Alături se aflau alte trei clădiri, toate ocupate de diverşi lideri comunişti şi soţiile lor. Vila principală avea bibliotecă, sală de biliard, saună şi, mai târziu, cinema. Era înconjurată de pădure şi livezi, câteva ferme. La Zubalovo se juca tenis, se făceau plimbări călare, se organizau partide de vânătoare, iarna se putea schia. Copiii erau înconjuraţi de bone şi profesori, adulţii - de servitori şi bodyguarzi.

Înalta nomenclatură și vilele de vacanță

Domeniul de la Zubalovo avea mai multe versiuni pe coasta Mării Negre. La Soci, în Crimeea, de exemplu, unde Stalin îşi putea trata reumatismul. Grija pentru sănătate era o tradiţie şi o obsesie printre urmaşii lui Lenin, inclusiv pentru cei din Europa de Est. Invocând motive de sănătate, mulţi lideri bolşevici mergeau la tratament în Elveţia, Austria sau Germania. Vacanţele pe malul mării începeau la sfârşitul lui mai şi se terminau în septembrie.

Svetlana Alellueva, fiica lui Stalin, îşi aminteşte că acest stil de viaţă exista „în casele tuturor membrilor guvernului, cel puţin a celor care făceau parte din Comitetul Central”.

Stalin | Atmosferă informală, decizii drastice

În această atmosferă, secretarul general al partidului discuta numărul de deţinuţi necesar pentru ridicarea unui baraj, ordona cumpărarea de armament din Germania aflată sub embargo sau semna liste de sute şi mii de arestări şi execuţii. Teroarea făcea parte din ingredientele esenţiale ale sistemului. Un sistem care se intitula „dictatura proletariatului”, dar despre care bolşevicii înşişi admiteau că devenise o dictatură asupra proletariatului.

Lenin | Proiect egalitar, dictatură reală

În 1922, Lenin constată disperat că regimul pe care îl crease avea în frunte o oligarhie, că muncitorii promovaţi în posturi de conducere se transformau inevitabil în birocraţi şi că cei mai eficienţi erau cei instruiţi sub domnia ţarului. Prea puţini pentru o ţară cu peste 130 de milioane de locuitori, bolşevicii se resemnau să coopteze foştii birocraţi ţarişti în slujba statului comunist, aşa cum, pentru crearea Armatei Roşii, Troţki preluase corpul ofiţeresc al fostului Imperiu.

Dar în timp ce Troţki, Buharin şi alţi veterani ai lui 1917 se blocau încercând zadarnic să găsească o logică marxistă în haosul general, comisarul poporului, Iosif Visarionovici Stalin, om practic, a folosit noua clasă conducătoare pentru a ajunge şi a se menţine el însuşi la putere: nomenclatura.

Secretar general al partidului din aprilie 1922, Stalin ştia în august, la congresul XII, că partidul are 325 de angajaţi la Moscova, 2000 în regiuni, 8000 în raioane, 5000 angajaţi în administraţia locală şi în întreprinderi industriale. Cu totul, pe această primă listă a nomenclaturii figurau peste 15.000 de persoane. Subordonaţii lui Stalin, din Secretariat şi un fel de Departament de Resurse Umane, lucrau în șapte comisii şi împărţeau toate funcţiile relevante din Uniunea Sovietică. Toţi cei care le ocupau erau numiţi, iar numirea însemna accesul la privilegii şi loialitate absolută faţă de şef. Ca să îşi extindă baza de putere, Stalin a mărit nomenclatura. În 1925, angajaţii în aparatul de partid ajunseseră la 25.000.

În funcţie de rang, toţi aceşti oficiali aveau dreptul la alimentaţie, locuinţe, servicii medicale mult mai bune decât majoritatea populaţiei. Nomenclatura era baza de putere a regimului, iar regimul avea grijă ca membrii ei să fie mulţumiţi.

Marea problemă a noii clase conducătoare era că, potrivit ideologiei comuniste, ea nu trebuia să existe. Conducerea ar fi trebuit să aparţină întregului popor. Prin urmare, toate informaţiile privind nomenclatura erau strict secrete. Listele cu numele nomenclaturiştilor erau cunoscute numai în primul cerc al puterii.

Cine intra în nomenclatură rămânea veşnic acolo. Putea cădea în disgraţie, putea fi plasat în funcţii inferioare sau ucis, dar niciodată exclus. Războiul declanşat de Stalin împotriva vechii gărzi a partidului între 1936 şi 1938 a dus la milioane de victime, începând chiar cu membrii nomenclaturii.

1937 | 150.000 de membri ai nomenclaturii

Dar scopul nu a fost distrugerea acestei noi clase conducătoare, ci numai a acelor indivizi care, prin legitimitatea căpătată în 1917 şi în războiul civil, puteau deveni o alternativă la Stalin. În 1937, în plină teroare, Iosif Visarionovici a sporit încă o dată numărul nomenclaturii la 4000 de înalţi oficiali, între 30 şi 40 de mii de responsabili secundari şi peste 150 de mii de şefi politici mai mici.

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.