Sari la conținut

1989 – anul care a schimbat lumea. România, ultima piesă a dominoului

Imediat dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, în interiorul fostului sediu al PCR, au luat naştere câteva nuclee de putere. Ele se adăugau Frontului Democratic Roman de la Timişoara apărut din rândurile manifestanţilor la 20 decembrie 1989. Toate alcătuiau liste programatice pentru noua Românie democratică şi încercau să se impună.

Grupul în care se aflau câţiva membri marcanţi ai partidului şi ai nomenclaturii comuniste era singurul care nu improviza, singurul grup pregătit pentru momentul căderii lui Nicolae Ceauşescu, singurul care ştia să comunice cu vârfurile Armatei şi Securităţii, sparte şi ele în mai multe nuclee de putere suna ca dracu'

Fără disidenţi, fără o rezistenţă seriaosă, cine să ia puterea în România, până la urmă? Cine l-a dat jos pe Ceauşescu, că nu l-au dat reţelele sovietice, tot Securitatea l-a dat jos pe Ceauşescu! tot un tip din sistem, sprijinit de Securitate, de structurile de forţă ale statului român, putea să ajungă la putere. De asta ajunge Iliescu, care e acceptat de sistem şi dă semne că are grijă de sistem, şi mai grijă de sistem cum a avut el de sistem nu a avut nimeni în Europa Centrală şi de Est”, a explicat istoricul Armand Goșu.

Prima apariției a lui Ion Iliescu la televiziune

În plus, în ani lungi de aşteptare care au urmat reformelor lui Gorbaciov, Ion Iliescu era văzut şi în Occident ca alternativa reformatoare la Nicolae Ceauşescu.

Europa Liberă nu făcea propagandă pentru cineva, nu a făcut-o niciodată. Am fost de fapt ecoul celor ce se scriau în Occident, despre Iliescu, de prin 1986, când presa, specialiştii din Occident, analizele se întrebau cine ar putea care să meargă pe linia lui Gorbaciov şi să îl înlocuiască pe Ceauşescu şi primul remarcat şi promovat de presa occidentală a fost Ion Iliescu. Erau acolo câţiva oameni care se poziţionau pentru viitor”, spune jurnalistul Liviu Tofan, șeful știrilor de la „Europa Liberă”, în anii '80.

Prima apariţie a lui Ion Iliescu la televiziune a fost privită cu simpatie şi de necomunişti, deşi mesajul său nu era unul anticomunist, ci numai unul împotriva lui Ceauşescu:

Vinovatul principal este Ceauşescu. Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier, ca nu voia să cedez, un fanatic, care stăpânea cu metode medievale această ţară şi a ajuns până la această situaţie dramatică de a deschide foc împotriva oamenilor muncii acestei ţări. Şi, precum vedeţi, a fugit ca un neruşinat când a trebuit să dea socoteală”, spunea Ion Iliescu.

Comunicatul Frontului Salvării Naţionale, citit în direct, a fost privit de asemenea cu speranţă. Lista Consiliului FSN începea cu numele unor opozanţi anticomunişti.

Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale”, anunța Ion Iliescu.

Violenţa schimbării de regim, inclusiv prin procesul şi execuţia lui Nicolae Ceauşescu (ingest procesul si executia lui Ceausescu), făcea imposibilă în acel moment existenţa Partidului Comunist. El a fost interzis, iar la 30 decembrie Securitatea comunista a fost desfiinţată printr-un decret. Lipsa numelor a ajutat însă structurile politice şi de Securitate din teritoriu să se reorganizeze:

Gradul de recuperare al structurilor comuniste în România a fost extrem de mare. Dacă în celelalte ţări vorbim de 30-40%, în România vorbim de 90% din structurile fostului stat comunist, sub forma înfiinţării acelui Front al Salvării Naţionale, care s-a transformat în partid, sub forma reînfiinţării fostului aparat de Securitate care s-a spart într-o primă fază în şapte servicii. De asta vorbesc despre o multitudine de puteri, şi mai ales sub forma persistenţei unei atitudini politice şi a unui program de acţiune al acestor grupuri”, spune istoricul Cosmin Popa.

Primele semne că democraţia din România deraia au apărut însă chiar în zilele Revoluţiei şi au continuat în ianuarie 1990. Pe 22 decembrie, liderul ţărănist Corneliu Coposu a fost împiedicat să se adreseze românilor de la televiziune, el şi colegii săi nu au fost invitaţi să facă parte din FSN, iar în perioada care a urmat partidele istorice au fost demonizate prin vechile clisee ale propagandei comuniste.

FSN se transformă în partid politic

Momentul decisiv al reaşezării vechilor structuri a avut loc la 23 ianuarie 1990. FSN - care preluase ca entitate neutră toate instituţiilor relevante din ţară - s-a transformat în partid politic şi şi-a anunţat participarea la alegeri.

Noi vom fi forţaţi să ne schimbăm atitudinea şi să cerem, ca cel puţin pe perioada campaniei electorale, Frontul să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri pentru că nu poţi să fii în acelaţi timp şi guvernant şi legiferator şi concurent în campania electorală”, spunea liderul țărănist Corneliu Coposu.

Dezechilibrul evident dintre partidele ne-comuniste abia reînfiinţate şi uriaşul FSN era atât de mare încât guvernul Roman s-a văzut confruntat cu cea mai mare manifestaţie de la prăbuşirea dictaturii.

Dar celor care ştiau că democraţia porneşte de la condiţii egale pentru toţi competitorii politici li s-au opus numeroşi muncitori. Mulţi erau speriaţi de noutatea ideii că într-o ţară liberă şi opoziţia are dreptul la existenţă.

Până la urmă, reprezentanţii partidelor istorice au început negocierile cu reprezentanţii Frontului.

Suntem în dialog cu Ion Iliescu! Vă rugăm linişte! Suntem în dialog cu domnul Iliescu. I-am transmis revendicările dumneavoastră. Vă rugăm să păstrăm liniştea şi disciplina la care ne-am angajat şi să nu producem nici un fel de tulburări. Trebuie să găsim ascultare la revendicările noastre”, spune Corneliu Coposu.

Cum discuţiile se prelungeau, Ion Iliescu şi colegii lui au primit ajutor din partea unor mari grupuri de mineri veniţi din Valea Jiului la Bucureşti. Cu sprijinul lor, FSN a devenit partid politic. Singura concesie a fost apariţia unei structuri legislative - Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională - în care partidele istorice şi minorităţile şi-au trimis reprezentanţi. FSN îşi rezervase însă 50% din locuri în acest organism şi, foarte important, conducerea Guvernului care pregătea alegerile.