Sari la conținut

70.000 de sași și de șvabi, deportați de regimul comunist în lagărele din URSS

Ianuarie 1945. 70.000 de saşi şi şvabi au fost deportaţi de autorităţile bolşevice din România în lagăre de muncă forţată din Uniunea Sovietică. Aveau o singură vină: faptul că vorbeau limba germană.

Ei au fost obligaţi să reconstruiască Uniunea Sovietică, distrusă de război, din ordinul lui Stalin.

Flori Ion are 87 de ani. La 16 ani, a fost luată cu forţă de ofiţerii Securităţii, de la şcoală din Petroşani, şi dusă la gara.

În gara, adolescenţă s-a întâlnit cu tatăl sau, care fusese deja ridicat de acasă. Au călătorit împreună, iar la destinaţie au fost despărţiţi. Ca să aibă permisiunea de a-şi revedea părintele, Flori Ion trebuia să devină fruntaşă în producţie, adică să muncească până la extenuare.

Ernest Ulrich şi tatăl sau au fost luaţi din locuinţa lor de la Petrila şi urcaţi în vagonul unui marfar. La 88 de ani, îşi aminteşte şi astăzi cum, la vârstă de 19 ani, a fost obligat să călătorească spre infernul roşu.

Călătoria a durat trei săptămâni. La finalul ei, Ernest şi tatăl lui au ajuns în regiunea minieră Donbas, care atunci aparţinea URSS.

Primul an în lagărele de muncă forţată a fost şi cel mai greu. Tatăl său ajunsese la numai piele şi os. Cântărea 26 de kilograme.

A fost trimis acasă să moară. Nici măcar femeile nu au avut o soarta mai uşoară. Ileana Uziel este de origine germană. Are 94 de ani. La 25 de ani a fost deportată în URSS, la Ceglovka. A stat acolo cinci ani.

„Împingeam câte 7-8 vagoane cu umărul şi le umpleam cu cărbune”, îşi aminteşte Ileana Uziel.

Câteva zeci de femei din România au fost transferate de la muncă în mînă la una mai aparent mai uşoară, într-o carieră de nisip. Cele mai multe aveau însă să-şi găsească sfârşitul acolo.

„Era carieră de nisip radioactiv. După şase luni le-au căzut dintîi din gură şi părul de pe cap. Le-a dus în pădure şi le-a mitraliat. niciuna din femei nu a venit înapoi”, spune Ernest Ulrich.

Pe lângă muncă până la epuizare, foame şi frică, etnicii germani mai aveau o sarcina: să-şi îngroape colegii.

„Într-o zi duceam cam 15-20 de morţi la cimitir”, îşi aminteşte Ernest Ulrich.

Sfârşitul anului 1948. Etnicii germani din Valea Jiului au fost anunţaţi că vor fi eliberaţi. Petrecuseră mai bine de patru ani petrecuţi în lagăr. Au sărbătorit vestea, dar bucuria lor a durat foarte puţin.

Deşi au îndeplinit „cincinalul în doar patru ani”, eliberarea a însemnat, de fapt, transferul în alt lagăr de muncă. Abia în toamna anului 1949 cei mai mulţi au părăsit URSS. Dar nici de această dată nu ştiau unde vor ajunge.

„Oare unde am ajuns? Am ajuns undeva, într-o staţie. Am sărit jos de pe încărcătură, am căzut, am pus capul pe pământ, am pupat pamntul, am sărutat pământul, cum să spun, că am ajuns în ţară mea”, povesteşte Ernest Ulrich.

„Când am ajuns şi acolo, ne-au aşteptat soldaţi români cu pâine şi lapte cald”, spune Ileana Uziel.

„Deodată îl văd pe tată. Am luat pe tată de mâna şi pe unchiu şi i-am ridicat în aer”, îşi aminteşte Ernest Ulrich.

„Mama nu m-a recunoscut. Groaznic a fost!”, spune Ileana Uziel.

Anii de muncă forţată dar şi condiţiile inumane în care au trăit etnicii germani în URSS au lăsat urme care nu s-au şters nici acum, după 50 de ani.

1.200 de etnici germani au murit în URSS. Şi-au pierdut viaţă pentru că aşa a dictat Stalin. Pentru supravieţuitori, anii petrecuţi în lagăr rămân mai negri decât cărbunele scos din mine.