Sari la conținut

Comunizarea imediată, amânată de 23 august 1944. Moscova plănuise instalarea fără întârziere a unui guvern-marionetă

După ocuparea ţării de către Armata Roşie, în septembrie 1944, Moscova a susţinut din plin ridicarea partidului comunist la nivelul unui organism capabil să impună dictatura. S-a folosit în acest sens o maşinărie de propagandă intensă, vechea reţea de ilegalişti, dar şi o serie întreagă de oportunişti:

Ieşirea României din alianţa cu Hitler prin lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 a stricat planul comunizării imediate a României. Din acest motiv a fost nevoie de o perioadă de tranziţie.

„Comuniştii români făcuseră scenariul că Armata Roşie va elibera teritoriul românesc, în partea eliberată se va instala un Comitet Naţional de Eliberare, cum s-a întâmplat în Polonia. Şi Comitetul de Eliberare pro-comunist îşi va pune oamenii de la început. Or, dintr-o dată în faţa Armatei Roşii se afla un stat care funcţiona cu proprii săi funcţionari, cu Armată, cu Jandarmerie, cu tot ce trebuie”, spune istoricul Dinu Giurescu.

Partidul comunist era complet nepregătit să intre deschis pe scena politică de la Bucureşti

Interzis în perioada interbelică pentru că susţinea dezmembrarea României, Partidul Comunist Român fusese practic anihilat de organele de Siguranţă ale Regatului, iar membrii săi cominternişti erau puţini şi dispersaţi.

În aceşti ani 44-47, pe nucleele acestor reţele ale Cominternului, în toate ţările în zona sovietică s-au constituit partide politice, au fost promovaţi oameni din aceste reţele, iar aceste reţele, cel puţin în cazul României, au fost vitale, esenţiale pentru a prelua controlul asupra României”, afirmă istoricul Armand Goşu, istoric, expert în spaţiul ex-sovietic.

Astfel, primul guvern pro-comunist al României a fost instalat abia după jumătate de an de la semnarea armistiţiului cu Moscova, dar nu a avut în frunte un comunist, ci pe Petru Groza, burghez devenit şeful formaţiunii marionetă "Frontul Plugarilor":

Din punct de vedere al imaginii i se putea invoca un trecut cvasi-democratic, însă era îndeajuns de docil încât să nu pună nici un fel de probleme PCR”, precizeaază istoricul Cosmin Popa.

Locomotivele partidului comunist erau însă altele, iar relaţiile dintre ele nu funcţionau la vedere.

Când s-a produs schimbarea, nu ştiam nimic. Am întrebat: tată, cine e Gheorghiu Dej? Cine e Ana Pauker? Aveam 17 ani. Se ştia că erau două grupări în Partidul Comunist: una naţională, în jurul lui Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu şi alţii care stătuseră în închisoare şi în lagăr în vremea războiului, Ceauşescu mai tânăr şi alţii în jurul Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, care veniseră de la Moscova în septembrie 1944”, povesteşte Dinu Giurescu.

Lipsa cronică de cadre a partidului comunist a fost suplinită de cele două divizii sovietizate Tudor Vladimirescu şi "Horia, Cloşca şi Crişan". Prima este celebră pentru că a înconjurat Palatul Elisabeta în momentul abdicării forţate a Regelui Mihai.

„Mai puţin se ştie că din cea de-a doua divizie "Horia, Cloşca şi Crişan" au fost selectaţi şi au fost promovaţi mulţi oameni care au devenit cadre de nădejde ale Partidul Comunist Român, ale armatei populare române, ale sistemului de securitate încă de la înfiinţarea Securităţii, nici măcar Ceauşescu, nici Gheorghiu-Dej cu declaraţia din aprilie. Unii au cariere până în 1989, pot fi urmăriţi în dosarele de cadre”, afirmă Armand Goşu.

Altă sursă de cadre a fost chiar aparatul de partid şi funcţionăresc al URSS

Instituţiile româneşti au fost inundate de aşa-numiţii consilieri cu statut special:

Erau pe lângă fiecare minister, nu numai pe lângă armată şi securitate sau interne. Fiecare minister şi căile ferate, toţi aveau consilieri sovietici. Şi la Cultură”, spune Dinu Giurescu.

Tuturor acestora li se adăuga armata sovietică propriu-zisă astfel că în scurt timp, statul român nu a mai putut funcţiona normal.

Regele Mihai în toamna lui 1945, începutul lui 1946, le transmite un memoriu de americanilor în care le spune: "Domnilor, aici nu se mai poate face nimic", începuse greva regală, şi el avansează cifra de 1 milion de soldaţi sovietici în România. Ei bine, chiar dacă nu acceptăm cifra, să spunem că nu erau 1 milion, ci 500.000, era enorm. 500.000 de militari pe teritoriul unui stat paraliza acel stat. România nu mai funcţiona, România nu mai era a românilor”, explică Armand Goşu.

Totul era supervizat ideologic, iar partidul era pe cale să devină o maşinărie eficientă.

Dar cu toate progresele sale rapide, Partidul Comunist Român era tutelat permanent de Moscova prin ordine directe. Ordine care nu erau niciodată explicate publicului.

„(Ordinele) erau transmise liderilor de partid prin ambasada sovietică. Atunci când nu erau transmise direct în întâlnirile lui Stalin, astfel de instrucţiuni se transmit prin ambasadă. Dar Stalin tranşa chestiunile importante. El a hotărât că şeful Partidului Comunist va fi Gheorghe Gheorghiu Dej, şi nu Ana Pauker”, afirmă Armand Goşu.

La un moment dat am asistat la această surpriză extraordinară. Lucram pe şantier la Constanţa, la Canal, la Medgidia, la Hârşova, la Sudgiol, făceam tot felul de lucrări auxiliare la Canal. Am defilat la 1 mai şi după care a venit comunicatul care dădea de pământ cu Ana Pauker, cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Nu ne explicam deloc, ce naiba s-a întâmplat? S-a întâmplat în interior acolo”, îşi aminteşte Dinu Giurescu.

Începea astfel dramatica experienţă a românior care nu îşi mai alegeau liber conducătorii, ci doar constatau rezultatele luptelor intestine din partidului comunist. Lumea democratică se prăbuşise sub presiunea arestărilor politice, cu şi fără proces, a deportărilor şi epurărilor, a colectivizării şi anihilării proprietăţii private.

Că URSS trata România ca pe o nouă republică sovietică s-a putut vedea chiar şi pe stema Republicii Populare Române, unde a apărut în 1952 steua roşie a Kremlinului. Abia în 1989, românii vor izbuti să scape de ea.