Sari la conținut

DIGICULT| Intelectualii și politica. Ce-am învățat în 27 de ani

Au trecut 27 de ani de la decembrie 1989, momentul în care românii au început o nouă viață, iar membrii vechiului sistem...o nouă carieră politică! Așa cum, în comunism, puterea s-a înconjurat de minți luminate, și după căderea regimului politicienii s-au folosit de intelectuali.

Despre drumul în politică al intelectualilor, marile visuri și uriașele lor dezamăgiri, despre compromis și integritate au vorbit, la emisiunea „Digicult” de la Digi24, chiar unii dintre cei implicați: ANA BLANDIANA, ION CARAMITRU, NICOLAE MANOLESCU, DINU FLĂMÂND, CRISTIAN TUDOR POPESCU și BOGDAN NAUMOVICI.

Decembrie 1989 a venit ca o șansă enormă, o minune la care cei mai mulți aproape că nu mai îndrăzneau să spere. După 45 de ani de comunism, românii au împărțit speranța, solidaritatea, lacrimile și încrederea într-un viitor inevitabil mai bun. Cei care au pus mâna pe putere după 22 decembrie, în marea lor majoritate comuniști cu vocație și oameni ai sistemului, i-au cooptat repede pe intelectuali, pe oamenii care însemnau mult în ochii mulțimii, pentru a-și înfrumuseța propria imagine.

DINU FLĂMÂND, poet și traducător: „Nu trebuie să regrete cei care s-au implicat în politică atunci, imediat. Au avut naivitatea inevitabilă de a se integra într-un sistem pe care nu-l stăpâneau. Unde erau acceptați. Erau buni pentru vitrină!”

CRISTIAN TUDOR POPESCU, scriitor și jurnalist: „Știți cum se numesc ăștia, în teoria leninistă? Tovarăși de drum! În tactica leninistă, sunt inși care, pe o perioadă de timp, sunt utilizați de către partid, pentru a fi, apoi, largați, când nu mai este nevoie de ei. "Tovarăși de drum".

BOGDAN NAUMOVICI, publicitar: „Păunescu - un poet foarte bun, dar un caracter execrabil. Da' de când e politica locul unde se întâlnește caracterul?!”

ION CARAMITRU, actor și regizor: „Ce să caut eu în politică, alături de acești oameni?! N-am ce căuta!”

***

În decembrie 1989, Ana Bladiana făcea parte din „cercul select” și deloc de invidiat al scriitorilor interziși de regimul comunist. Își amintește că primele zile de libertate, după decenii întregi de oprimare, au adus și cea dintâi intersectare cu mediul politic. Una petrecută... fără știrea poetei.

ANA BLANDIANA, poetă: La București, noi am fost, ca toată lumea, pe stradă și în ziua de 22 am stat pe stradă toată ziua, seara, când ni s-a făcut foame și obosisem, am vrut să ajungem acasă și n-am mai putut intra, pentru că în zona aia deja se trăgea. Ne-am gândit cine stă mai aproape, din cei pe care-i cunoaștem, și ne-am dus la familia doctorului Boeraș, eram foarte prieteni și stăteau la vreo trei străzi mai departe. Când am ajuns acolo, ei ne-au primit cu glume: "A, ai ajuns ministru!" Ce ministru, credeam că-și bat joc de mine. Și mi-au spus că, de la prânz, se anunță că fac parte - la televizor, după ce s-a anunțat c-a fugit Ceaușescu - au început să se anunțe Consiliul Frontului. Celebrul Consiliu care începea cu doamna Cornea, continua cu mine și se termina cu "cu voia dv., ultimul pe listă".

Un om de litere, visător prin excelență, își imaginează că un astfel de moment este începutul unei epoci care va compensa toate neajunsurile și nedreptățile de dinainte.

ANA BLANDIANA: Știrea m-a uluit fără să mă revolte: în primul rând, era ca o beție, ca o nebunie luminoasă totul. Și totul mi se părea de bine, nu bănuiam pe nimeni... Mă gândeam da, sigur, e bine, provizoriu, să pună niște oameni care sunt cunoscuți. Și, după aceea, bineînțeles, vor fi alegeri...

„Beția” s-a risipit curând. Iar revenirea la realitate a fost abruptă.

ANA BLANDIANA: În următoarele zile, când am început să-mi dau seama că este imposibil să aflu unde este acest Consiliu al Frontului și lumea începea să mă trateze ca și când aș fi un om cu putere sau, în orice caz, legături cu puterea, iar eu nu știam nimic, mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă.

CRISTIAN TUDOR POPESCU, scriitor și jurnalist: Nici Ana Blandiana, nici Mircea Dinescu, de pildă, nu au fost racolați de către puterea politică, imediat după 1989, pentru calitatea lor de intelectuali. Nu pentru valoarea de poet a Anei Blandiana sau a lui Mircea Dinescu au fost ei puși în noul Comitet Central. Ci pentru că aveau o anumită notorietate de disidență anticeaușistă, sub care se puteau oploși tot felul de tovarăși din linia a doua, pregătiți să ia note, cu pixul și blocnotesul în mână, după ce spune tovarășul Iliescu.

Următorul șoc a venit la doar câteva zile distanță.

ANA BLANDIANA: După aia a fost ziua de Crăciun, în care șocul meu a fost nu atât că fuseseră omorâți familia Ceaușescu, cât am avut un fel de străluminare: stai puțin, Crăciunul este cea mai luminoasă sărbătoare, Nașterea, bucuria... De ce trebuia să-i omoare în ziua de Crăciun, era ca o magie neagră. Pentru prima oară m-am gândit "Ce fel de oameni sunt ăștia, care omoară în ziua de Crăciun?!"

Dar tăvălugul evenimentelor avea să-i aducă poetei noi revelații.

ANA BLANDIANA: După aia, în 27, a fost prima ședință a Frontului, când a venit un om de service de la Uniune și a reușit să mă găsească - telefoanele nu mergeau -, mi-a spus că la 6 e ședință și soțul meu a venit cu mine până la ușă, pentru că se trăgea...

Mi s-a propus să fiu vicepreședinta acestui organism și am refuzat. În prima secundă am refuzat din bun simț, ca să zic așa, pentru că mi se părea ceva absolut nepotrivit cu mine, dar insistențele care au urmat și care au durat mult m-au făcut să mă maturizez politic. Adică să-mi dau seama că ceva chiar nu-i în regulă. Că stric niște planuri. Insistențele erau din ce în ce mai iritate, până la a fi furioase. Era clar că nimeni nu se aștepta ca totul să se împiedice în faptul că cineva refuză așa ceva. Ceea ce m-a făcut să mă încăpățânez, după aceea am demisionat și după aia m-am trezit, ca să zic așa, să-l citez pe Topîrceanu, "pe stânca din prima strofă". M-am aflat exact în situația de dinainte de revoluție! A cuiva care este privit ca un dușman al puterii.

Când nu ești de partea puterii, plătești. România anilor 90 era sfâșiată de ură și de prejudecăți. Propaganda funcționa mai bine ca înainte.

ANA BLANDIANA: Au început să mi se arunce în curte cărțile mele sfâșiate, murdărite; am început să primesc amenințări cu moartea, niște murdării incredibile...

Intersectarea cu un mediu dur, adesea fără scrupule și fără principii, nu poate rămâne fără urme. Sau fără urmări.

ANA BLANDIANA: Concluzia mea este că, întotdeauna, când un intelectual are de-a face cu un politician, are de pierdut, indiferent cât de bun sau de rău e politicianul respectiv. Pentru că, întotdeauna, politicianul va profita și va folosi, va manipula definiția, aura, faima intelectualului.

DINU FLĂMÂND, poet și traducător: Decepția Anei Blandiana o înțeleg foarte bine, Pleșu, și el, și-a rupt dinții, a plecat cu vânătăi pe suflet din experiențele lui multiple, dar eu nu cred că trebuie să regrete, pentru că atunci când a fost și unde a fost, a fost foarte bun.

***

Ion Caramitru s-a aflat și el în primele rânduri în decembrie 1989. Ceea ce l-a determinat să-și riște viața, în acele zile dramatice, a fost un singur gând.

ION CARAMITRU, actor și regizor: Să terminăm odată cu comunismul, definitiv și irevocabil, cum se spune. Ceea ce nu s-a întâmplat!

Ne-a trebuit o vreme să înțelegem puțin, pentru că nu eram pregătiți, o parte dintre noi, cu acest stil de activități. Părea că totul este perfect posibil, în sensul în care, dispărând Ceaușescu, desființîndu-se Securitatea (așa, cel puțin, s-a anunțat), condamnându-se comunismul cu strigătele populației, "Jos comuniștii!", "Afară cu ei!", lucrul se va rezolva de la sine. Ei bine, nu s-a întâmplat asta, ba chiar din contră! Tot ei, comuniștii, sunt la putere, tot ei, securiștii, sunt în afaceri.

DINU FLĂMÂND, poet și traducător: România postdecembristă a trebuit să experimenteze și să inventeze totul: apa caldă, politica, felul în care se implică scriitorul în viața societății, în viața politică. Văzând retrospectiv lucrurile, cred că era inevitabil să se întâmple așa. Eu insist în a spune că, intelectuali sau nu, dar, în orice caz, oameni complecși care au un bagaj solid și o coloană vertebrală trebuie să se implice în politica țării lor. E ceva care se întâmplă în mod firesc în alte părți. În Franța, bunăoară, l-am cunoscut foarte bine pe fostul prim-ministru, Dominique de Villepin, care este și un foarte bun eseist, un poet foarte bun. N-aș zice că sunt cei care câștigă, nici acolo. Ca dovadă, ca să continui paralela, a fost dat repede la o parte de unul cu colți mult mai ascuțiți, care se numea Nicolas Sarkozy și care nu avea și nu are nici pe departe finețea și cultura lui Dominique de Villepin.

Încrezător în puterea celor animați de bune intenții de a produce schimbarea de care România avea nevoie, Ion Caramitru a trăit prima dezamăgire la scurtă vreme după euforia primelor zile de libertate.

ION CARAMITRU: Pentru mine, dușul rece a venit cam la trei săptămâni după 22 decembrie. Când, în ședința Biroului Executiv al CFSN-ului, din care făceam parte și care avea 11 membri (singurul care nu fusese membru al Partidului Comunist eram eu), mi s-a propus, într-o ședință convocată de urgență, de către domnul Brucan, domnul Roman și domnul Iliescu, la unison și în necunoștința de cauză a celorlalți, de a fi cel care să se ducă să înregistreze FSN-ul ca partid și să-l conducă, drept lider. Și, mi-a spus domnul Brucan în ședință: "Și, dac-o să vrei, poți să participi și la alegeri, pentru președinte". În momentul ăla am înțeles toată (era să spun șmecheria) structura subterană a construcției noii puteri. Era, pentru o perioadă de timp, nevoie de cineva care să poată ascunde, cu figura lui mai mult sau mai puțin ingenuă, ceea ce, în subteran, să se pregătească.

Odată "inițiat" în tacticile neortodoxe ale unei lumi cu care nu era familiarizat, Caramitru a știut ce are de făcut.

ION CARAMITRU: A fost destul să aud lucrul ăsta, ca să înțeleg întreaga șmecherie și să le spun, râzând mânzește, cum se spune, că, dacă ar fi să primesc chestia asta, "Primii care ar trebui să plece sunteți voi!". Au râs și ei mânzește, am râs și eu, și -atunci am refuzat. M-am și retras din toate. Am mai rămas câteva luni - nu multe, trei, cred - ca vicepreședinte independent, în parlamentul provizoriu, în CPUN. Care avea vicepreședinți și de la Partidul Liberal, și de la Partidul Țărănesc, și de la Partidul Social Democrat, și de la FSN, pe care, în sfârșit, domnul Iliescu se dusese să-l înscrie personal.

Noua putere s-a dovedit a fi nu tocmai diferită de cea veche. Pentru că își dorea, totuși, să facă parte din viața publică, Ion Caramitru a ales să devină parte a unui partid istoric: Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat. Dar i-au trebuit șapte ani pentru a face acest pas.

ION CARAMITRU: Nu intrasem mai devreme din cauza unei neînțelegeri cu Corneliu Coposu. Una care a fost, până la urmă, rezolvată, dar dânsul nu mai exista în viață. Dânsul mi-a reproșat mie că, în 22 decembrie, seara, a dorit să urce în televiziune, să vorbească, n-a fost lăsat și mi-a trimis un bilet, în care mă ruga să-l ajut să intre în Televiziune. Când ne-am cunoscut și mi-a reproșat lucrul ăsta, i-am spus că nu-mi aduc aminte, că am primit foarte multe bilete, dar că nu știam nimic despre dânsul, nu știam nici că există, ca nume, nu știa nimeni cine-s oamenii ăștia! Dar că memoria mea încă e bună și nu-mi aduc aminte, dar nici nu pot să jur! Și-am rămas așa, între două ape. Ulterior, Petre Roman scrie o carte de memorii, în care povestește că, în Televiziune, în sala în care nu eram eu, era el, cu Brucan, cu Iliescu, cu Bîrlădeanu și cu alții, a intrat un parașutist dintre cei care păzeau Televiziunea, cu un bilet, și a spus "Un domn, Coposu, vrea să intre". Și-atunci Brucan a țipat "Să nu cumva să-l lăsați să intre!". Am declarat asta într-o emisiune la TVR, a doua zi am primit un fax cu antetul Silviu Brucan, în care mă somează să-mi retrag declarația, că, probabil, în mintea mea a fost o confuzie, pentru că în cartea lui Petre Roman, capitolul cutare, la pagina cutare, când se povestește această întâmplare, nu Brucan s-a ridicat și a spus, ci Bîrlădeanu s-a ridicat și a spus! Semnat, Silviu Brucan.

Experiența politică a lui Ion Caramitru a inclus și un post de ministru al Culturii. A fost unul dintre puținii care au rezistat în funcție patru ani. A reușit performanța de a schimba trei guverne, în timpul mandatului său.

ION CARAMITRU: Nu pot să vă spun cât de obositor, complicat, periculos, în ce situații-limită ești pus, cu ce tip de oameni intri în legătură, cu încrengătura asta subterană de interese care are nevoie de avize de peste tot, ca să-și poată face treburile, spre un câștig nemăsurat; câtă atenție trebuie să ai la asemenea lucruri, câtă putere de rezistență la tentațiile care vin cu nemiluita șamd.

***

Nicolae Manolescu este un alt intelectual care a marcat politica postdecembristă. Membru important al Alianței Civice, fondatorul și cel dintâi președinte al Partidului Alianței Civice, criticul literar a decis să facă un pas înainte, pentru a compensa anii de tăcere din perioada comunistă.

NICOLAE MANOLESCU, critic literar: Am zis că dacă înainte, în regimul comunist, am rezistat cât am putut, n-am făcut nicio porcărie, n-am scris despre Ceaușescu, nu mi-am stricat cărțile cu lozinci comuniste, n-am fost disident, n-am dus până la capăt lucrurile. Am avut și eu socoteala mea: am zis că poate e mai important să țin o cronică literară 30 de ani, într-un regim care nu mi-a umblat în texte decât rarissim, decât să fac ca Goma sau ca Dorin Tudoran sau ca alții, pentru care am tot respectul, și pe urmă să fiu dat afară din țară, să trebuiască să-mi găsesc o meserie în Statele Unite sau în Franța. Am făcut această opțiune conștient și nu pot să spun c-o regret. E și firea: n-aveam firea unui disident! După, mi-am zis "Acum, când e liber, la urma urmei, ia să se-audă puțin și vocea mea, că mai am și eu câte ceva de spus!"

Manolescu și alți intelectuali cu notorietate au devenit parlamentari.

NICOLAE MANOLESCU: Am avut un grup parlamentar, la Partidul Alianței Civice, în care erau mai mulți intelectuali și scriitori decât sunt acum, în Parlament, de la toate partidele la un loc. Gândiți-vă că era Ștefan Augustin Doinaș, Ștefan Radoff, Alexandru Paleologu. Și ăștia erau numai la Senat!

Dar Crin Antonescu n-a fost în parlamentul ăsta din partea PAC-ului, ca deputat? De la muzeul din Tulcea până în Parlamentul României! Și ce băiat drăguț era! Acum nu mai pot să spun că e drăguț sau nu e drăguț, că nu mai e băiat.

În 1996, Nicolae Manolescu decide să candideze la Președinția României. A crezut cu devărat că are șanse să câștige sau altele au fost calculele?

NICOLAE MANOLESCU: Era limpede că nu am... nici nu voiam să câștig... totuși, aveam mintea la mine-n cap. Gesturi de genul ăsta au întotdeauna o explicație: trebuie "tras" partidul, altfel nu se vedea.

Anul 2000 a adus, măcar pe hârtie, fuziunea PAC cu Partidul Național Liberal și decizia lui Nicolae Manolescu de a ieși din prim-planul politic.

NICOLAE MANOLESCU: Dacă fac fuziunea Alina Gorghiu cu Blaga, nu-nseamnă că face și partidul. PAC-ul n-a făcut fuziune cu PNL-ul, trebuie să recunosc. În teritoriu, oamenii mei cei mai buni au plecat, n-au reușit să-nțeleagă și sigur că erau diferențe importante de puncte de vedere și una dintre cele mai importante a exprimat-o, odată, Dinu Patriciu. Mi-a spus "Mă, voi sunteți niște bugetari!". Deja intrasem în zodia partid = afacere.

Hotărârea de a părăsi scena politică a venit din rațiuni strict personale.

NICOLAE MANOLESCU: Începuse să nu-mi mai placă atmosfera politică, dar, cu toate conflictele noastre din anii 90 (că existau și-atunci), era mult mai curată! Era un respect... Gândiți-vă, eu n-am fost niciodată la putere, am fost numai în opoziție, tot timpul. Și am avut relații cu toți oamenii cu care eram aliat, dușman - vorba vine - sau ce eram. Întrebați pe unul singur dacă-mi poartă ranchiună! Eu mă înțeleg perfect, și-n momentul de față, cu oameni din toate formațiunile politice, pe care i-am cunoscut atunci, de la fostul PDSR, PSD-ul actual, n-am nicio problemă cu nimeni.

În vechea Convenție, nu prea te duceai la întâlnirile altor formațiuni, care erau pe partea celaltă. Singurii care ne duceam în mod constant, deși n-am niciun fel de aplecare către mondenități politice sau de alt fel, eram regretatul Ion Rațiu și cu mine. Noi ne duceam peste tot și ne certa domnul Coposu ca pe niște copii: "Voi iar v-ați dus acolo!". Sau ne întâlneam cu Ion Iliescu, care era președinte. Și pe care eu îl cunosc din 1962. Și ne cunoaștem... bine ne cunoaștem! Și ne spunea: "Să nu cumva să zâmbiți, când vorbiți cu el, să nu creadă lumea că ați căzut de acord cu el!" Copilării! Acum nu mai sunt copilării, acum s-au transformat în ceva foarte neplăcut. Ură!

Imediat după decembrie 1989, intelectualii au primit o lecție dură și întrucâtva umilitoare de la politicieni comuniști fără cultură, fără scrupule, dar extrem de eficienți. Cu toate astea, oamenii de cultură au revenit în politică: au înființat partide, au candidat la funcții înalte, au ajuns să ocupe posturi importante.

BOGDAN NAUMOVICI, publicitar: Dacă omul de cultură are o conștiință socială, dacă i se pare că are un rol mai mare decât să scrie un tratat, o carte, să facă o critică, să se implice! Sigur, să și priceapă la ce se implică. Ar mai fi o mică cerință: să se și priceapă la ce se implică. De "părerologi" e plină România!

Vaclav Havel, care era scriitor, n-a rămas în istoria Cehiei prin "ce romane frumoase a scris cât era președinte!", ci prin cum a însuflețit și a dat un model unei întregi țări.

CRISTIAN TUDOR POPESCU, scriitor și jurnalist: Domnul Caramitru a devenit ministrul Culturii, domnul Pleșu a fost, de asemenea, ministrul Culturii, ministru de Externe; la Cultură au fost Petre Sălcudeanu, scriitor important, a fost Marin Sorescu. Nicolae Manolescu a candidat la Președinția României. Tuturor acestor oameni nu le-a mai ajuns cariera lor literară sau artistică. Au considerat-o ca pe un soi de trambulină, un soi de etapă premergătoare încununării existenței lor în politică. Cu rezultate, din păcate, jalnice. Adrian Păunescu a făcut același lucru! Și-a transferat capitalul artistic pe care-l avea el, ca lider al Cenaclului Flacăra, poet, și l-a transferat în zona politicului. El, în calitate de politician, era catastrofal.

Unul dintre cei mai prețuiți poeți români contemporani nu a fost, nici pe departe, un la fel de apreciat ministru al Culturii. Marin Sorescu a preluat frâiele domeniului pe care îl reprezenta strălucit pe 25 noiembrie 1993 și a rămas în funcție până la 5 mai 1995, în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu. Mandatul său a înregistrat, ca singură realizare notabilă, una negativă: un deficit de imagine cu care Marin Sorescu a rămas până la sfârșitul prematur al vieții, în anul 1996.

DINU FLĂMÂND, poet și traducător: Dumnezeule, l-am întâlnit la Paris, venea de la Medelin, de la festivalul de poezie, mi-a dat telefon, era proaspăt ministru al Culturii. "Dinule, atât de mult regret, m-au laminat, m-au stors, nu pot să fac nimic! Nu am niciun fel de libertate de inițiativă sau orice încerc să fac e ca și cum aș da cu pumnii în pereți de vată, e fără niciun fel de ecou". E mărturia teribilă a lui Marin, ajunseserăm să fim buni prieteni în ultimii ani, înainte de a fugi eu, și m-a căutat la Paris, imediat când a ajuns. M-a tulburat această declarație de neputință pe care o făcea el, ministru al Culturii. Și mă bucurasem și eu: în sfârșit, un mare poet, ministru al Culturii!

CRISTIAN TUDOR POPESCU, scriitor și jurnalist: Transferul ăsta al notorietății - cutare este un mare poet, este un mare scriitor, este un actor remarcabil, trebuie să fie și-un politician foarte bun! Nu!

ION CARAMITRU: N-a apucat să facă ceea ce credea el că poate să facă. Noi am fost foarte apropiați. Eu i-am reproșat lucrul ăsta, mi-a spus "Cred că pot să fac ceva", dar, în aceeași măsură, dacă mă duceam la el în birou, la Casa Scânteii, mă scotea pe balcon, fiindu-i teamă că e ascultat sau înregistrat, rămăsese cu obicieurile vechi, din perioada comunistă. Ca să fie pur și simplu destituit prin telefon! Era undeva în provincie, participa la o acțiune, și s-a primit un telefon că nu mai e ministru. Nici mai mult, nici mai puțin!

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Domnul Sorescu s-a dus la Ministerul Culturii ca să facă niște călătorii în străinătate. A fost singurul lui scop, pot să-ți spun acum. S-a dus peste tot, prin China, prin America, prin Țările Scandinave. Deplasări... în vizită. În rest, nu se știe care a fost contribuția lui Marin Sorescu în funcția, nu la cultura română.

Un om cu umorul lui excepțional, cu simțul ridicolului pe care-l arată în scris, nu se vedea pe sine! Mari scriitori ajung personaje ale lor, ajung să fie întruchipări ale penibiliului din opera lor! Și nu-și dau seama! Așa s-a întâmplat și cu Caragiale! Caragiale, la bătrânețe, s-a dus pe la "takiști". Fiind un Cațavencu perfect!

***

Anumite figuri cunoscute și-au făcut un scop și un titlu de glorie din a rezista pe scena politică preț de mai multe mandate. Pentru a reuși performanța, au apelat la ceea ce se numește, generic și deloc măgulitor, "traseim spolitic".

ION CARAMITRU: Tot felul de oameni de cultură, să le spunem, care pleacă de la un partid la altul, urmându-și interesul. "Interesul poartă fesul" se spune în românește și îi vedem și bătându-se cu pumnii în piept, arătând cât de sinceri și potențial de ajutor pentru întreaga populație sunt. Când, de fapt, nu fac altceva decât să-și urmeze interesele.

DINU FLĂMÂND: De obicei, o fac cei cu apetit de putere, care sunt de obicei dublați de ignoranță. De fapt, impostorii, care au mult mai multă energie să ajungă sus. Impostorii sunt foarte energici! Oamenii care sunt la locul lor și sunt complecși sunt complexați de propria lor complexitate și, de multe ori, dau înapoi.

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Acești oameni pot să fie cântăreți foarte buni, artiști, actori, scriitori, ce vrei! Dar pentru mine nu sunt intelectuali, până la capăt, dacă fac ce fac: acest traseism politic! Nu sunt! Din momentul ăla sunt compromiși, din punct de vedere intelectual.

BOGDAN NAUMOVICI: Sunt artiști, cântăreți șamd, care au o valoare incontestabilă. Sunt alții care nu au o valoare "atât de incontestabilă". Și care au nevoie de diverse conjuncturi să poată trăi, să facă niște bani. Dacă azi cântă pentru UNPR, mâine pentru PSD, iar poimâine merg la o șușă PNL, au mâncat două mese clade, ca să zic așa.

Oamenii care nu depind de vreo conjunctură, oamenii care-s buni că sunt buni, nu știu mulți care să fi făcut traseism. Oamenii care nu-s atât de buni, care depind de conjuctură, depind de în ce pat se culcă și în ce pat se trezesc, ăia cred că s-au plimbat.

Sunt mult mai vinovați ăia care vin din zona culturală! Pentru că ei ar fi trebuit să știe ce e bine și ce e rău! Tu, dacă ești Zgonea strungar și te-ai trezit președinte la Camera Deputaților, este, Coca! Mamă, minune! Dar când tu ai cam ști ce e bine și ce e rău și alegi să faci tot răul, prietene, ești mult mai vinovat!

Mulți dintre oamenii de cultură și artă din România n-au rezistat tentației de a face politică. Urmarea? Au ieșit adesea din scenă dezamăgiți, "șifonați", ba chiar compromiși. Totuși, există și nume mari, cu notorietate și popularitate uriașe, care n-au profitat de atuurile lor, pentru a le transforma în capital politic.

BOGDAN NAUMOVICI: Florin Piersic probabil că era pe primul loc, când își fac ei brainstorming-ul la partide: "Băi, ce actor să luăm?". Cred că primul pomenit era Florin Piersic, dacă mă-ntrebi pe mine. Și, dacă i s-au făcut propuneri din astea - și sunt convins că i s-au făcut - apreciez că n-a mușcat la asemenea propuneri.

Reporter: Dacă ar fi candidat Florin Piersic la Președinție, se alegea?

CTP: Avea șanse, cum să nu? Florin Piersic are șanse la orice! Și dacă ar fi candidat la șefia Institutului de Fizică Atomică, de pe platforma Măgurele, și-acolo avea șanse. La orice! Să fie antrenorul echipei de caiac-canoe sau de skating a României, și-acolo avea șanse! Când ești Florin Piersic, în ochii poporului român ești bun la orice!

Deși au trăit momente dramatice și destule dezamăgiri de pe urma implicării în politică, intelectualii nu cred în "Turnul de fildeș" al omului de cultură. Susțin că este de datoria lor să contribuie la bunul mers al cetății. Chiar dacă asta implică o mulțime de riscuri.

ANA BLANDIANA: Deși am pierdut enorm, ca scriitor, în primul rând, din felul în care am fost implicată în Piața Universității, în Alianța Civică, în Convenția Democrată, cred că le-aș face pe toate, încă o dată. Poate că unele lucruri le-aș face mai bine. Dar, în orice caz, acum, când chiar nu mai vreau să mă amestec în nimic și sunt fericită că nu cunosc pe nimeni, personal, am conștiința împăcată: am dat mai mult de 10 ani din viață acestei implicări, pentru că anii 90 - anul 1990, în primul rând, care cred că a fost cel mai greu din viața mea, infinit mai greu decât perioada Ceaușescu - au fost niște ani în care chiar am făcut tot ce depindea de mine și, deși a ieșit infinit mai puțin decât am sperat, ca rezultat, sentimentul a fost c-a meritat!

ION CARAMITRU: Mai ales datorită faptului că poate să exprime mai bine, mai coerent, mai violent, poate, adevărul de care e nevoie. Eu n-am încetat nicio clipă să spun ce gândesc! Ceea ce fac și acum. Și poate contează!

Să ne-amintim că în mișcările spontane, mai mult sau mai puțin sângeroase, care au avut loc în fostele țări comuniste, împotriva regimurilor totalitare, au participat, în primele rânduri, foarte mulți oameni din cultură. Oamenii de artă și cultură au fost în primele rânduri ale acestor mițcări, dar, cam peste tot, s-au retras, apoi. Pentru că realitățile i-au contrazis.

NICOLAE MANOLESCU: N-am să spun niciodată că mi-am pierdut 10 ani din viață! 10 au fost. 10-11. Niciodată! Am învățat o mulțime de lucruri! E o lume, sunt... mi-am cunoscut țara!

Eu nu regret! Am câștigat o experiență pe care n-aș fi câștigat-o niciodată, vreau să vă spun că n-am condus în viața mea, n-am avut nicio funcție înainte de 89, n-am fost nici membru de partid, nu m-a propus nimeni. După revoluție am tot primit propuneri. Păi domnul Iliescu nu mă propunea să conduc Televiziunea, în martie 1990? Și i-am spus "Domnule președinte, eu nu știu ce e o masă de montaj, cum naiba să conduc eu Televiziunea?" Dar domnul Ion Diaconescu, PNȚCD - Convenție, nu m-a propus să mă duc ministru la Învățământ, că se săturase de fițele lui Andrei Marga? Și eu i-am spus "N-am nici cea mai mică intenție să mă fac funcționar!".

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Nu vom vedea, în spațiul politic românesc, în următorii ani, nu vom vedea ajungând în prim-plan intelectuali, în România. Nu se poate! Datorită criteriilor de selecție pe care le practică, în ultimă instanță publicul. Lăsând la o parte partidele, listele la alegeri, publicul e cel care alege anume tipuri umane. Publicul nu are ce să facă cu un intelectual, publicul românesc nu prizează un intelectual. Publicul românesc nu așteaptă un discurs intelectual. Nu așteaptă, în primul rând, un discurs rațional din partea celui care candidează. Raționalismul și intelectualismul obosesc! Și-atunci trebuie să-i livrezi tot felul de măscări, circăreală cu cât mai groasă, cu atât mai penetrantă, și o să ajungă genul ăsta de oameni, în continuare, în prim-planul politicii.

DINU FLĂMÂND: Merită să treci peste momentele acestea de decepție și să te bați cu sistemul. Până la urmă, ce-i sistemul acesta? Până la urmă, trebuie să urci pe trambulina care ți se oferă! Până la urmă, trebuie să iei microfonul care este în fața ta, nu trebuie să lași toți agramații să se exprime la microfonul respectiv! Până la urmă, nu trebuie să admiți că unii își fac studiile în timp ce deja sunt celebri, nu se poate! Că unii-și dau bacalaureatul în timp ce se comportă ca academicienii, în România. Până la urmă, trebuie să admiți că și România este altă țară decât și-o imaginează cretinii!