Sari la conținut

Din|interior. Fotografii Revoluției - trei destine

Cum vede lumea un om născut în libertate completă? Dar şi cei care şi-au riscat viaţa pentru a surprinde unele dintre cele mai cunoscute cadre din decembrie 1989? Aflăm dintr-un reportaj special, marca "Din|interior", la exact 25 de ani de la Revoluţie!

Trei fotografi, trei destine marcate de Revoluţia din 1989. Radu Sigheti şi-a început cariera printre gloanţe iar astazi este unul dintre cei mai importanti fotojurnalişti români. Andrei Pandele a surprins realitatea din stradă, după ani în care a fotografiat pe ascuns absurdităţile regimului comunist. Iar Adriana Neagoe, un fotojurnalist din noua generaţie, a venit pe lume exact în ziua de 21 decembrie 1989. Pentru toţi, evenimentele din decembrie au însemnat un punct de plecare.

Adriana Neagoe, fotoreporter: Mă numesc Adriana Neagoe şi m-am născut de Revoluţie. Oamenii au tendinţa de a-mi spune că m-am născut când trebuia.

Radu Sigheti, fotoreporter: (V-aţi gândit vreodată de ce aţi ieşit la Revoluţie?) Nu ştiu! E ceva care te împinge acolo.

Andrei Pandele, fotograf: „S-au făcut lucruri criminale atunci. S-au distribuit arme civililor, unii dintre ei erau beţi”.

Radu Sigheti: În Cabinetul 1 n-am putut intra. Nu mi-a permis Adrian Sârbu

La Revoluţie, Radu Sigheti a făcut primul fotoreportaj adevărat din viaţa sa. Până la acel moment, lucra la Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", un uriaş studio de propagandă, unde se produceau imaginile cu fabrici şi uzine ale "Epocii Nicolae Ceauşescu". Când a aflat că mitingul din 21 decembrie s-a transformat într-un protest anti-sistem, Sigheti a ieşit în stradă.

Radu Sigheti povestește: În 21 sau 20 m-au sunat foştii socri: "Mă, se întâmplă ceva". Începuse mitingul respectiv. Şi am zis "Mă duc să văd şi eu cam ce e acolo".

Au fost trei zile de entuziasm şi violenţă în Capitală. Iar Radu Sigheti s-a aflat, printr-un joc al norocului, în unele din cele mai fierbinţi locuri ale Revoluţiei. Pe 22 decembrie, după fuga soţilor Ceauşescu, era în fața Comitetului Central, astăzi Piaţa Revoluţiei. A ajuns să fotografieze din faimosul „balcon interzis” al Comitetului Central.

Radu Sigheti: Frică... De două ori în viaţă mi s-au tăiat picioarele, exact la propriu! Când am făcut primii paşi în balcon, atunci pur şi simplu cred că am căzut aşa un pic, m-am dat iarăşi înapoi, am stat la uşă un pic...

- De ce?

- Mă gândeam: "Uite, ăsta e un loc unde n-aş fi ajuns în viaţa mea!", practic. Lumea arunca cu tot felul de, habar n-am!, cărţi marxist-leniniste, nu ştiu, zburau pe acolo în toate părţile. Lumea era, începuse cu "Jos comunismul!", după un timp. Era cu "Jos Ceauşescu" şi la un moment dat s-a schimbat cu "Jos comunismul". Una din fotografiile astea de sus, am zis "Aoleu, asta e deja istorie". Te gândeai la dimensiunea, la ce se întâmplă.

Cât numărul celor adunaţi în Piaţă creştea de la o oră la alta, în clădirea fostului CC se puneau bazele noii puteri. Chiar în birourile ocupate cu puţin timp înainte de comunişti.

Radu Sigheti: „Era o nebunie totală, La un moment dat a apărut Stelian Tănase, pe care îl ştiam dinainte, care era în Cabinetul 2, unde se tot lucra să se facă un guvern, nu ştiu ce. La un moment dat mă vede "A, Radu, tu nu ştiu ce să faci cu media!", habar n-am. Zic "nu, nu vreau".

Era Adrian Sârbu cu un cameraman, care a avut acces în Cabinetul 1. El s-a întors la mine, mi-a pus mâna în piept, "Nu, nu, ce te ţii de mine, du-te de aici". Nu mi-a permis să intru odată cu cameramenul lui. Şi practic fotografii din cabinetul 1 nu ştiu dacă sunt.

Totul era aşa o devălmăşie, nu mai înţelegeai nimic. Haos total!

În Bucureşti, focurile de armă se auzeau la tot pasul. A doua zi dimineaţă, pe 23 decembrie, Radu Sigheti a ieşit din nou în stradă, "înarmat" doar cu aparatul foto.

Radu Sigheti: A doua zi am plecat cu un prieten care avea maşină, că deja se auzea "Se trage nu ştiu unde", erau toate astea la televizor. Şi am luat-o frumos tot înspre Piaţa Revoluţiei. Unde pe Ştirbei Vodă ne-a ajuns din urmă un convoi de tancuri, care se duceau pentru că s-a tras în Piaţa Revoluţiei.

Oprim maşina, ardea o clădire cu flăcări, tancurile treceau aşa uşurel prin faţă şi am început să fac poze de acolo deja.

Radu Sigheti a surprins una dintre cele mai faimoase imagini de la Revoluţie. După 25 de ani, zona s-a schimbat radical.

- Asta explică cel mai bine Revoluţia...

- După mine, da. Pentru că vezi flăcări, vezi civili pe tanc, unul e cu mâna în sus, vezi oameni cu brasarde, e unul cu o pâine, că a plecat omul, nu ştie când se mai întoarce, tre să mai mănânce ceva...

Radu Sigheti: „Erau tancuri cu faţa spre Piaţa Revoluţiei, pe Calea Victoriei şi toată lumea trăgea într-un bloc care era înainte de Athenee Palace. Şi fac greşeala, de "deştept", că nu ştiam, zic "Mă aşez după tanc, că sunt protejat". Şi ca fraierul am pus şi cotul pe tanc să mă uit eu mai bine dintr-o parte. Şi în clipa aia a tras tancul! Ei, când a tras a avut recul, a bufnit pe acolo, m-a aruncat jos. M-a lovit, îmi curgea sânge pe mână că m-a lovit cu şenila nu mai ştiu cu ce Dumnezeu. După aia am mers la Spitalul de Urgenţă...

La Spitalul de Urgenţă, s-a văzut că entuziasmul se transformase în altceva în cele două zile de foc. Călcai, la propriu, printre cadavre.

Radu Sigheti: În spital era un du-te-vino, erau oameni întinşi pe jos, era plin de sânge pe culoare, era ceva... Ai un şoc! Era un coridor care ducea unde au ei morga, că nu era gândită pentru nu ştiu câţi zeci de oameni... Şi când te uitai... Că am păşit aşa printre cadavre, era un culoar aşa întunecos, mulţi erau împuşcaţi de aproape. (...) era unul îmbrăcat în subofiţer, oameni în civil, nu înţelegeai nimic, şi am zis "Asta e periculos!". Vedeai pur şi simplu o bucată de cap lipsă, era ceva îngrozitor.

Chestia aia cu împuşcatul de aproape. Aia m-a speriat. Am ajuns acasă, povestind eu în familie toate astea, au zis "Nu mai ieşi nicăieri, stai acasă, ai copil, ce, ai înnebunit la cap?".

După 1989, Radu Sigheti a continuat să surprindă istoria recentă. A fotografiat mineriadele, războaiele din Africa sau fosta Iugoslavie, a surprins atrocităţi inimaginabile. Decembrie 1989 rămâne însă punctul în care viaţa sa s-a schimbat radical.

- Dacă nu era Revoluţie aţi fi fost ce sunteţi astăzi?

- Nu. Dacă nu era Revoluţia probabil că rămâneam aşa în comunism, unde poate aş fi ajuns fotoreporter. Aş fi rămas fotograf. Asta sunt sigur.

- Momentul ăla v-a schimbat viaţa...

- Da, pentru ca am facut un reportaj pe care nici măcar nu mi-l imaginam ca poţi să-l faci. Am nimerit într-o chestie care mi s-a potrivit ca o mănuşă. 

***

Andrei Pandele, omul cu „fotografii de sertar”

 

- Ăsta-i un miting de adeziune la politica partidulului, cu ocazia deschiderii anului universitar. (...)

- De ce sunt trişti oamenii care ţin portretele?

- Pentru că stătuseră vreo şapte-opt ore să aştepte să vină "Marele Cârmaci", care n-a venit.

Revoluţia din 1989 a fost finalul sângeros al unui deceniu de lipsuri şi restricţii impuse de regimul lui Nicolae Ceauşescu. Iar arhitectul Andrei Pandele a surprins în sute de fotografii "de sertar" realităţile acelei epoci. De frica Securităţii, abia după 1990 a putut să le developeze şi să le arate lumii.

Andrei Pandele: Nu vă spun, am fost interpelat de miliţie de 30, 40 de ori, deşi nu făceam nimic ilegal. Pur şi simplu li se părea că fac ceva dubios. Am început să fotografiez viaţa de zi cu zi. Erau aşa, un fel de memoria istoriei, să zicem...

Oamenii din fotografiile lui Andrei Pandele sunt surprinşi stând la cozi imense pentru alimente sau benzină, alungaţi de la metrou ca să facă loc unei vizite a cuplului Ceauşescu sau îmbulzindu-se în tramvaie care trec prin cartiere distruse. Andrei Pandele vorbeşte totuşi cu umor despre "Epoca de aur".

Andrei Pandele: Un interviu la un ziar american, reporterul îl întreabă pe Ceauşescu: E adevărat că le daţi un kg de zahăr pe lună pe cartelă? Da, zice, dar n-a murit nimeni din cauza asta. Dar cu cianură aţi încercat?

Se zicea: "Coada este alinierea poporului la linia Partidului". Te tortura îngrozitor. Existau cozi la benzină de zile în şir! Era şi folclor socialist: "A-nceput de ieri să cadă câte-un cetăţean pe stradă!".

Erau cozi "Dacă o să vină?", pentru că de obicei nu venea! Chestia asta e aproape de necrezut pentru copiii, nepoţii noştri.

Pentru Andrei Pandele, Revoluţia a venit ca o eliberare. A ieşit în stradă cu aparatul foto. De data asta, la vedere. A văzut urmările violenţelor, dar şi entuziasmul oamenilor.

Andrei Pandele: „Erau tancuri în Piaţa Universităţii, tancuri mari. Şi nişte tipi în uniformă spălau cu peria nişte pete roşii dubioase, mari. Probabil de sânge.

În faţa televiziunii bineînţeles că erau mii de oameni. Au început să apară maşini blindate cu oameni pe ele şi au dat la radio comunicatul că Ceauşescu a fugit. Şi următoarele două ceasuri au fost un fel de nebunie absolută. Am fost sărutat pe stradă de bărbaţi necunoscuţi, de cinci, şase ori. Venind spre casă, pe Dorobanţi, lumea se arunca în genunchi în faţa bisericii să mulţumească lui Dumnezeau că au scăpat de dement.

Pe 23 dimineaţa am încercat să mă duc în Piaţa Revoluţiei. Şi n-am reuşit. Se trăgea în aşa hal, că de două ori am fost stropit cu cioburi de sticlă. Adică rafale de armă automată, de cine ştie ce, spărgeau geamuri. (...) Și am încercat de vreo patru ori şi până la urmă am abandonat. Până şi pe Calea Victoriei zbârnâiau gloanţe”.

Dintre imaginile care l-au impresionat profund pe Andrei Pandele, rămâne un cadru surprins în Ajunul Crăciunului din 1989.

Andrei Pandele: „Poza asta m-a impresionat destul de tare, era un soldat în termen care se rădea, pe 24, pe la ora 16, aşa, pe "uscat", pe tanc. Scuipa pe săpun şi spunea "Doar nu sunt păgân, în asemenea zi de Crăciun să rămân neras". 

***

De-o seamă cu Revoluția

Când Radu Sigheti şi Andrei Pandele fotografiau printre gloanţe, la Spitalul Elias venea pe lume un alt fotoreporter:

- Ţi-ar fi plăcut să faci fotografii la Revoluţie?

-Da, da, da! Dumnezeule, da! Mă uit acuma, sunt multe fotografii de atunci şi îmi pare cumva rău că n-am prins şi eu să văd asta. Cred că atmosfera era minunată. Într-un fel! Mărturisește Adriana Neagoe.

Adriana s-a născut chiar în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie 1989. Astăzi, este fotograf pentru mai multe agenţii de ştiri. Face parte dintre tinerii care au crescut în anii 90. Li s-a spus, ironic, "Generaţia McDonalds". Viaţa în democraţie i-a făcut însă liberi, într-un mod natural. Pentru Adriana, ziua de naştere nu este doar prilej de petrecere şi de dat "Like"-uri pe Facebook.

Adriana Neagoe: „E important pentru mine. E important pentru mine în ideea că ştiu că în noaptea în care eu m-am născut, se lupta pentru o idee, dacă vrei. Cât timp eu m-am născut într-o noapte când unii oameni au murit pentru ca eu să pot vota, atunci e măcar obligaţia mea ca eu să mă duc să pun ştampila aia. Măcar atât.

Noi am crescut în ideea că toată lumea ne spunea că noi suntem o generaţie de sacrificiu. Că noi trebuie să fim puntea dintre comunism şi democraţie. Sunt într-adevăr unii oameni care au spus că noi suntem norocoşi că ne-am născut după comunism. Dar nu-i chiar aşa. Adică, în anii 90 încă mai erau nişte mici reminiscenţe. Şi n-a fost uşor”.

Anul 1989 a adus pentru familia Adrianei mai mult decât o schimbare politică. Tânăra este nepoata lui Marin Neagoe, fostul şef al Direcţiei a V-a a Securităţii, cel care se autointitula "Umbra lui Ceauşescu", într-o carte autobiografică. Marin Neagoe a fost timp de 35 de ani aghiotantul lui Ceauşescu. După 1990, a fost condamnat la șapte ani închisoare pentru rolul său în reprimarea demonstrațiilor anticomuniste. În 1992 a fost eliberat. Adriana spune însă că nu şi-a cunoscut niciodată bunicul cu adevărat. Mama sa a rupt orice legătură cu această parte a familiei, imediat după 1989.

Adriana Neagoe: Nu s-a aflat treaba asta foarte devreme, pentru că mama mea nu spunea. S-a aflat la un moment dat. Au fost nişte mici comentarii răutăcioase, dar eu trec peste ele, n-am avut niciodată treabă cu partea asta a familiei şi atunci n-are de ce să mă afecteze.

- N-ai avut niciodată ocazia să-ţi întrebi bunicul: "Domle, ce-aţi făcut atunci?".

- Nu. Dar ne-am văzut de atât de puţine ori în viaţa asta, încât ultimul lucru pe care îl întrebam era de Revoluţie. Îl întrebam cum o duce cu sănătatea... Dar am cumpărat cartea lui, am citit-o, am tras nişte concluzii din asta şi...

- Şi ce concluzii ai tras?

- Că probabil nici lui nu i-a fost uşor să stea 35 de ani în umbra lui Ceauşescu.

 A zis ceva de familie... "Am fost la rându-mi lovit de sufletul Revoluţiei, acea aproape o viaţă de om nu putea fi trecută cu vederea şi am plătit pentru ea. Eu, dar şi familia mea, chiar mai mult decât mine".

Din cartea bunicului sau, Adriana a aflat că el a fost cel care a chemat elicopterul care i-a scăpat pe dictatori de furia mulţimii adunate în faţa Comitetului Central. Cu toate acestea, în carte, fostul şef al Direcţiei a V-a a Securităţii a mărturisit că s-a opus ideii de a trage în populaţie. Când a citit acest amănunt, Adriana a avut un sentiment de uşurare.

 - În timp ce tu te năşteai el...

-... era la datorie. El era la datorie. Dar mă bucur că nu a dat ordin să se tragă. Mă bucur eu pentru mine, ştii? Că n-aş fi vrut să trăiesc cu ideea că mă trag dintr-o familie de oameni care au împuşcat alţi oameni.

- Oamenii din perioada aia, cei responsabili, ar trebui traşi la răspundere?

- Nu ştiu dacă neapărat oamenii din Securitate. Pentru că, până la urmă, sunt foarte mulţi oameni care au ajuns să fie colaboratori ai Securităţii fără voia lor. Însă pentru morţii din Revoluţie ar trebui să se caute ceva răspunsuri, până să ajungem la culpabilizări, măcar să ştim exact de ce s-a întâmplat, cum au murit atâţia oameni şi să facem un sens din treaba asta.

Adriana face presă de la 18 ani. A imortalizat în fotografii momente importante din istoria recentă.

Adriana Neagoe: „De la sport, la politică, la proteste, la social, la sinistraţi, de toate, am trecut prin toate.

Am vrut întotdeauna să fac presă, am vrut să fiu eu acolo, să văd cu ochii mei. Şi întotdeauna mi-a plăcut fotografia”

Adriana Neagoe, cu fotografii în față, explică: „În fotografia asta este un elicopter care vine cu ajutoare, pentru sinistraţii din Vrancea, din 2012, când a fost un episod de iarnă dură şi foarte multă zăpadă. Am intrat în casele unor oameni, care, săracii, au plâns când au văzut. M-a mişcat profund”.

La alegerile prezidenţiale din luna noiembrie, Adriana Neagoe a fost la Londra, unde cozile imense la vot şocau toată Europa. Acolo a trăit sentimentul că românii sunt în sfârşit oameni care înţeleg ce înseamnă democraţia.

Adriana Neagoe: „Pentru cine vrea să-mi spună că n-au fost cozi la vot, iată că au fost! Am intervievat un pic înainte de momentul ăsta, am intervievat un om la 10 dimineaţa şi la ora 21 mai avea 20 de metri până la intrarea în secţie. Tot n-a votat”

Ca mulţi alţi tineri, a fost plecată o perioadă în străinătate. Putea să rămână la studii în Italia. A ales însă să se întoarcă în ţară.

Adriana Neagoe: În Italia am descoperit că sunt patrioată. Că mi se spunea că românii sunt într-un fel sau în alt fel. Şi atunci am început să mă enervez. Şi atunci mi-am dat seama că poate totuşi nu-mi dispreţuiesc ţara aşa cum credeam. Şi atunci am fost naivă sau mult prea optimistă şi am zis că pot foarte bine să fac ceva în România.

- Şi simţi chestia asta acum? Că se poate face ceva în România?

- Da şi nu. Poporul român a avut tendinţa de a-mi da surprize!

După 25 de ani, atât pentru Adriana, cât şi pentru Radu Sigheti şi Andrei Pandele, România mai are multe obstacole de depăşit.

- Sunteţi dezamăgit după 25 de ani de la Revoluţie?

Andrei Pandele: Domle, nu sunt dezamăgit, dar e clar că puteau să meargă lucrurile mult mai bine.

Radu Sigheti: Nu-mi place cum s-a mişcat, din păcate. Libertatea, da, ne-am câştigat-o. Numai că n-am ştiut ce să facem cu ea.

Adriana Neagoe: Generaţia tânără nu prea s-a implicat în treburile, dacă vrei, ale societăţii. Dar au început. Şi asta este un lucru minunat! Să se implice, să se educe, întotdeauna un om educat este mai greu de influenţat sau de manipulat. Să se educe şi să se implice!