Sari la conținut

Emil Hurezeanu, amintiri de la „Europa Liberă”. Autorul documentarului „Dezastrul roșu” i-a transmis, ascunsă într-o păpușă, scrisoarea disidentei Doinei Cornea

Celor care au trăit acele vremuri, filmul „Dezastrul roșu” le redeşteaptă amintiri. Pe cei care se bucură de privilegiul naşterii mai târzii, cum spunea fostul cancelar german Helmut Kohl, filmul acesta îi va face, poate, mai atenţi la prezent şi mai înţelegători cu trecutul. Jurnalistul Emil Hurezeanu a povestit la „Digipedia” cum a fost căutat, în 1988, în redacția de la Munchen a Europei Libere, chiar de către cel care realizase, în clandestinitate, în România, documentarul „Dezastrul roșu”. Acesta adusese din România o păpușă. În păpușă era cusută o scrisoare de la disidenta Doina Cornea.

Emil Hurezeanu:

„O după-amiază de august. 1988. Sâmbătă. În redacţia Europei Libere eram între puţinii redactori de serviciu. De la recepţia postului sunt anunţat că un jurnalist belgian caută un jurnalist român. Cobor în hol şi dau cu ochii de un roşcovan mai în vârstă, sau, poate, eu eram mai tânăr atunci, şi de o blonduţă frumuşică, amândoi în pantaloni scurţi. Nostimi şi neobişnuiţi, pentru o instituţie americană din Bavaria, unde femeile fuseseră autorizate să vină în pantaloni - evident lungi - la serviciu nu cu mulţi ani în urmă. Omul se prezintă repede. Josy Dubie, jurnalist de televiziune la Bruxelles, în Belgia, şi colega lui, producătoare, al cărei nume l-am uitat mai repede decât touch-ul acela flamand, sexy şi misterios, decupat din lumea cântecelor lui Jacques Brel.

Se-ntorceau din România, după o lună de pseudoturism, la mare, la munte, prin oraşe şi sate. De fapt, au filmat, pe ascuns, un început de reportaj despre România lui Ceauşescu, deja inaccesibilă pentru ziariştii occidentali descoperiţi. Mi-au spus că au un mesaj de la Doinea Cornea pentru Europa Liberă şi Liga Internaţională a Drepturilor Omului de la Paris. Mesajul, două scrisori scrise frumos şi minuscul, era ascuns într-una din acele păpuşi artizanale care se găseau la shopuri sau la fondul plastic. Omul era volubil, ea doar obosită. Aveau zeci de ore de film, drumuri şi kilometri în spate.

Voiau să transmitem mesajul Doinei Cornea şi să acceptăm ideea continuării şi realizării unui film documentar despre România, la Muenchen, la Europa Liberă, dar şi la Paris sau Bruxelles. Cuplul belgian în pantaloni scurţi s-a urcat în Citroenul „deux chevaux” supraîncărcat şi prăfuit şi dus a fost. O lună-două mai târziu oamenii au revenit la Muenchen şi apoi i-am revăzut la Bruxellles, la RTBF - televiziunea francofonă publică belgiană. Aflasem între timp că Josy Dubie este realizatorul-vedetă al unei emisiuni săptămânale de mare audienţă, intitulată "C'est a voir", "E de văzut", retransmisă frecvent în Franţa şi în întreaga lume prin TV 5. Omul călătorea în Chile, Portugalia sau URSS şi se-ntorcea cu reportaje neobişnuite, uneori senzaţionale.

Filmul nostru, de această dată, a fost realizat de-a lungul întregii toamne a anului 1988. A fost difuzat în Belgia, Franţa, mai multe canale germane şi italiene, şi, ulterior, în America, SUA şi Canada. Numele documentarului: „Dezastrul roşu”. Existau deja, până atunci, câteva filme, de mai mici dimensiuni, de demascare critică a dictaturii lui Ceaşescu, dar nu multe la număr. „Dezastrul roşu” a fost însă ca o schimbare de macaz, o turnantă. Difuzat în premieră în seara zilei de 10 decembrie, ziua Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, filmul a avut un efect extraordinar.

Politicieni şi cetăţeni din ţările occidentale, publicaţii de vârf, organizaţii civice sau universităţi s-au alăturat într-un cor neaşteptat de solidaritate cu românii. La câteva săptămâni după difuzare, în acelaşi efect multiplicat al filmului, a fost creată la Bruxelles Operaţiunea Villages Roumains. Sute şi apoi mii de sate occidentale au adopat sate româneşti, ameninţate cu sistematizarea rurală sau pur şi simplu răpuse de mizerie şi deznădejde. Brusc, după „Dezastrul roşu”, din ţara sud-est-europeană uitată sau, eventual, cunoscută prin conducători nonconformişti în raport cu Moscova, România apărea, printr-un şoc, percepţie publică, ceea ce este. O ţară sacrificată, cu oameni nefericiţi, la cheremul dictaturii naţional-comuniste.

Difuzăm la „Digipedia” filmul „Dezastrul roşu”, în şirul seriei documentare de aniversare a sfertului de veac care a trecut de la căderea comunismului. Sunt, poate, oarecum subiectiv, pentru că fac parte din distribuţia filmului, alături de colegii mei de la Europa Liberă, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, fie-le memoria nestinsă, dar și Nicolae Constantin Munteanu sau camarazi şi prieteni din exil, precum Mihnea Berindei sau Dan Alexe.

Au trecut, totuşi, 27 de ani. După atâta vreme, filmul îşi păstrează însă intactă puterea de impact, un ritm alert de analiză critică viguroasă, dar obiectivă, valoarea inestimabilă de document, realizat în condiţii de clandestinitate.

Mă bucur că, după atâta vreme, la aproape trei decenii de când căderea Cortinei de Fier era greu sau imposibil de anticipat, Digi24 difuzează, pentru a doua oară în ultimii doi ani, acest film neobişnuit.

Între timp, s-au schimbat multe. A apărut o nouă generaţie de români care stă la coadă la vot în Europa, nu la lapte sau carne în România. Libertatea s-a transformat într-un spaţiu familiar, dar şi dur, uneori greu de suportat, dar de nepreţuit, pentru care merită să trăieşti. Iată motivele pentru care întoarcerea în România anului 1988 devine un exerciţiu folositor. De memorie, dar şi de cunoaştere”.

Urmăriți AICI documentarul „Dezastrul roșu”.