Greva regală, apelul pe care Londra și Washingtonul l-au ignorat

Ambasadorul Israelului: Sancțiunile care vin spre Iran nu sunt suficiente. Trebuie să acționăm mai puternic pentru a preveni războiul

Adrian Cioroianu, despre atacul de vineri: Acest episod e închis, dar înfruntarea care există de zeci de ani va continua

Un avion de luptă s-a prăbușit în Rusia după ce a atacat cu rachete teritoriul ucrainean. Imagini cu aeronava cuprinsă de flăcări

Nicolae Ciucă, la Jurnalul de Seară

Un preot vrea să trimită fetele abuzate la închisoare

Kelemen: Nu e vorba de România când candidează Iohannis la NATO. Rutte e cel mai cinic politician din Europa

Ciolacu negociază vânzarea de acțiuni TAROM la companii din Qatar și EAU

Gafa lui Ciolacu în Qatar: A vrut să spună „lecție”, a ieșit „erecție”

Ce a găsit Corpul de Control la Spitalul Pantelimon

La 21 august 1945, regele Mihai îi cere premierului pro-sovietic Petru Groza să demisioneze. Acesta refuză şi atunci regele nu mai promulga actele normative emise de Guvern. Întreruperea oricăror contacte cu administraţia Groza explică şi absenţa regelui de la prima aniversare a loviturii de stat la 23 august 1944 prin care România părăsise alianţa cu Hitler.

Regele Mihai îl numise premier pe Groza la 6 martie împotriva voinţei sale, în condiţii extrem de grele. Deşi lupta şi ea contra Germaniei, România fusese ocupată de sovietici din toamna lui 1944. Ca să justifice prezenţa ilegală şi sufocantă a Armatei Roşii, comuniştii provocau tulburări şi violenţe. Regele se străduia să direcţioneze efortul vechii administraţii de a face faţă tăvălugului, dar prin decizia Comisiei Aliate de Control, armata din interior, jandarmeria şi chiar siguranţa fuseseră dezarmate. Regina ajunsese să intervină şi la generalii sovietici ca să salveze de rechiziţia Armatei Roşii măcar paturile de spital şi medicamentele pentru răniţii români veniţi de pe frontul de Vest.

„N-a fost numai dezarmarea armatei române, dar şi o întreagă acţiune de propagandă ca să facă Vestul să creadă că dom'ne, e ceva neclar acolo în România, deci trebuie să instaurăm liniştea. Iar partidele de opoziţie nu mai puteau să-şi publice ziarele, radioul era total controlat”, spune istoricul Dinu Giurescu.

Această lipsă de informaţii coerente îl ajuta pe Stalin să controleze nestingherit România, conform acordului de procentaj agreat cu Churchill la Moscova în octombrie 1944, cu câteva luni înainte de Yalta. Trimisul lui Stalin cu această misiune a marcat memoria românilor:

„Vîşinki, acest procuror general al Uniunii Sovietice deci omul care era direct, primul responsabil pentru procesele monstruoase care exterminaseră o lume întreagă acolo, venea aici să spună "Yalta sunt eu", adică să declare că în contextul din 1945, România nu mai era liberă şi că guvernul putea să fie numai unul aprobat de la Moscova”, afirmăAndrei Pippidi.

Pe când regele Mihai cerea în zadar Comisiei Aliate de Control cooptarea în guvernul Groza a partidelor democratice şi primea refuzul lui Vîşinski, regina Elena nota în jurnal că „este dezgustător să vezi cum diplomaţii anglo-americani tremurau pur şi simplu în faţa ruşilor”. În seara zilei de 5 martie, când anglo-americanii au transmis că nu vor ajuta, regina nu şi-a mai putut ascunde teama pentru viaţa ei şi a fiului ei. Prinţul regent Kiril al Bulgariei, fusese deja ucis.

„Dacă ni se va întâmpla ceva, va fi o ruşinoasă pată de sânge în istoria civilizaţiei moderne. Mihai s-a comportant eroic şi nimeni nu s-a învrednicit să-i stea alături. Suferă martiriul acesta în numele dreptăţii, onoarei şi binelui poporului său. Inima mea plânge şi suferă pentru el. Să-mi dea Dumnezeu curajul necesar să îl pot susţine până la capăt”, a scris regina Elena în jurnalul său.

„Patrulau tancuri militare sovietice, aşa în Piaţa Palatului, vin două-trei tancuri, pleacă, iar vin, asta însemna o presiune psihologică extraordinară”, adaugă istoricul Giurescu.

În dimineaţa de 6 martie, regele i-a arătat liberalului Dinu Brătianu două documente: unul era numirea lui Petru Groza, cealaltă era propria abdicare. Regele prefera să plece decât să ia parte la instalarea comuniştilor. Brătianu a fost de acord că abdicarea rezolva problema de conştiinţă a regelui, dar a insistat că nu va ajuta deloc România. În ultima clipă, britanicii i-au transmis regelui „să nu ia irevocabila măsură a abdicării dacă mai consideră posibilă o rezolvare a situaţiei”. Mihai a rupt abdicarea şi a aşteptat momentul potrivit.

Momentul potrivit a sosit la sfârşitul lui iulie 1945 când în Statele Unite venise la putere Harry Truman, iar în Marea Britanie, premierul Churchill a fost înlocuit de laburistul Clement Atlee, amândoi mai puţin fascinaţi de geniul politic violent al lui Stalin. În plus, în toiul conferinţei de la Postdam, începute la 17 iulie, preşedintele Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite au detonat cu succes prima bombă nucleară. Efectul s-a văzut la negocierile privind principalele linii ale păcii.

Acordul de la Potsdam, aparenta șansă a României

După hotărârea privind capitularea necondiţionată a Japoniei şi demilitarizarea Germaniei, nodul gordian al discuţiilor a fost soarta Poloniei, victima lui Hitler, acum ocupată de Stalin. În paralel, Occidentul declara că tratatele de pace cu fostele aliate ale lui Hitler, adică Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România, vor fi semnate „numai cu guverne recunoscute a fi democratice”. Deşi rezoluţia de la Potsdam nedreptăţea România eludând efortul ei contra Germaniei, documentul oferea o speranţă. Guvernul Groza nu era democratic, deci era în interesul păcii ca el să fie înlăturat.

Folosindu-se şi de tonul apăsat al Statelor Unite care aveau supremaţia nucleară prin Hiroşima şi Nagasaki, regele Mihai i-a cerut lui Groza să lase locul unui guvern democratic. Dar occidentalii s-au dovedit din nou indecişi. Abia în toamnă, americanii au trimis în România un raportor. Izolat politic, regele s-a retras la Sinaia. Nu a venit nici la Te-Deumul de Sfântul Mihail pe care i l-a dedicat guvernul.

Românii au înţeles perfect greva Regelui. În acea zi de 8 noiembrie 1945, în Piaţa Palatului Regal a avut loc cea mai mare manifestaţie anti-comunistă de la intrarea Armatei Roşii în România şi până în decembrie 1989. Flavia Coposu era atunci studentă la ASE:

„Ţipam: regele Mihai, regele Mihai, aveam poza regelui şi a reginei. Manifestam. Au venit şi liberalii, o grămadă de studenţi de la Medicină, de la Politehnică. Au venit aceste blestemate de camioane, cu muncitori, care aveau nişte răngi de lemn, de fier, de cauciuc, şi izbeau lumea din camion. Şi atuncea nişte băieţi mai zdraveni de la Politehnică şi de la noi, au oprit camionul şi l-au răsturnat. Şi-atunci a început bătălia. Bătălie, şi au început să tragă de sus de pe Ministerul de Interne”, povestește Flavia Coposu.

Abia în decembrie 1945, în urma negocierilor inter-aliate de la Moscova, regele grevist a primit un răspuns, dar dezamăgitor. Contrar declaraţiei de la Potsdam, Washingtonul şi Londra au recunoscut guvernul Groza după ce inclusese în rândurile sale doar doi ne-comunişti. Marii lideri politici au refuzat însă posturile ca să nu devină complici la comunizare. Dar absenţa unor politicieni de prestigiu dădea însă un şi mai mare spaţiu de manevră comuniştilor: „Istoria românească pornise într-o direcţie primejdioasă, orice mişcare necugetată însemna fie pieirea ta, fie pieirea altora, puteai deveni în orice clipă victima propriei inabilităţi. O zi nu mai semăna cu alta, atitudinea oamenilor faţă de realitate se schimba cu o viteză fulgerătoare. Orice hotărâre ai fi luat, parcă ai fi luat-o împotriva ta însuţi.”

Fără ieşire, regele a reluat în ianuarie 1946 semnarea documentelor guvernamentale. Miza menţinerii lui Groza era semnarea tratatului de pace. Aceasta a fost şi miza falsificării grosolane a alegerilor din noiembrie 1946. Numai un guvern marionetă putea semna la Paris, în 1947, un tratat atât de înrobitor pentru România şi numai un astfel de guvern putea cere menţinerea Armatei Roşii în ţară, legalizând astfel ideologic ocupaţia de facto.