Sari la conținut

Naționalizarea caselor a dus la lichidarea proprietății private

Decretul de naţionalizare din 1950 prevedea trecerea imobilelor în proprietatea statului, fără nicio despăgubire pentru proprietar. Mii de clădiri şi conace au ajuns reşedinţele oamenilor de încredere ai partidului comunist sau sedii de CAP-uri şi cămine culturale.

În anii '50, comuniştii continuau îndîrjiţi marile reforme pentru transformarea socialistă a ţării. Prin legea naţionalizării din 11 iunie 1948, toate asociaţiile industriale, bancare, miniere sau de transporturi treceau în administrarea statului. Casa Chrissoveloni de pe Lipscani a fost sediul uneia dintre cele mai importante bănci interbelice.

„Iese o lege care spune: lichidăm toate băncile private şi eram şi noi acolo, Banca Chrissoveloni. Au lichidat o afacere care era foarte bună şi a preluat-o Ministerul Finanţelor şi au lichidat-o”, își amintește Jean Chrissoveloni, urmaşul proprietarilor Băncii Chrissoveloni.

8.894 de întreprinderi au fost naţionalizate în anul 1948. Planul gândit dupa model sovietic a fost pus în practică în mare secret de Gheorghe Gheorghiu Dej, care conducea Ministerul Economiei Naționale.

Pasul următor pentru lichidarea totală a proprietății private a fost făcut doi ani mai târziu, prin decretul de naţionalizare a imobilelor, publicat în Monitorul Oficial în 1950.

Articolul 1 dădea sentinţa: treceau în proprietatea statului imobilele foștilor industriași, mooieri, bancheri, mari comercianţi şi casele altor „elemente” ale marii burghezii.

Dezvoltarea economiei era doar un pretext. Masura avea însă caracter politic şi ţintea din plin vechea elită politică şi intelectuală. Un text vag, în baza căruia doar în Capitală au fost naţionalizate peste 9.000 de case. Un text care opera cu etichete greu de controlat.

Cine decidea şi, mai ales, pe ce bază, daca ești sau nu exploatator sau element al marii burghezii?

„Exista un indiciu, dincolo de cât pamânt ai. Daca folosești forța de muncă plătită, fie și ocazional, daca aveai o casă mare”, spune istoricul Lavinia Betea.

Evacuarea s-a facut în numele Partidului, în numele luptei de clasă. Dumitru Lecca, urmaș de boieri moldoveni, a trecut prin asta de două ori. A pierdut mai întâi casa părinților săi, apoi casa bunicului, generalul Atanasescu, aghiotantul Reginei Maria.

Pentru că avea origini nesănătoase, Dumitru Lecca a fost arestat la numai 16 ani și închis la Rahova și la Jilava.

„Ne-am trezit dimineața cu câțiva ofițeri și câțiva civili cu o hârtie, prin care ni se comunica ca casa a fost, din ordin superior, rechiziționată și că aveam 6 ore la dispoziție să o evacuăm. Am rămas la bunici, până ne-au evacuat și de acolo, sigur cu o încercare a mamei să facă o vizită celui care ordonase și care ocupa casa noastră, era vorba de generalul de securitate Walter Roman. Din păcate s-a lovit de un refuz: Boieroaica împuțită, pleacă de-aici ca nu mai vezi nimic!”, își amintește Dumitru Lecca.

Istoricul Dinu Zamfirescu a rămas pe drumuri

Istoricul Dinu Zamfirescu a rămas pe drumuri când comuniştii au naţionalizat casa bunicului său, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal în perioada interbelică.

„Ne-au spus: aveți dreptul fiecare la un schimb de îmbrăcăminte, vi se dă un set de tacâmuri, un scaun, o masă pentru 4 persoane și evacuați imediat”, povestește Dinu Zamfirescu.

Dacă nu au fost aruncați în stradă, mulţi proprietari au ajuns locatari toleraţi în propria casă, ajunsă pe mâna chiriaşilor statului.

În casa din strada Armenească, scriitorul Alexandru Paleologu şi familia sa au locuit ani buni cu oameni străini, aduşi de Partid.

Era plină casa de chiriași, de aia au și disparut tot felul de lucruri, s-au distrus mobile și era foarte dificil de trăit în casă în anumite moment”, spune Theodor Paleologu, fiul scriitorului Alexandru Paleologu.

Conacele au ajuns sedii de CAP

În ţară, conacele au devenit sedii de CAP, consilii populare şi cămine culturale. În 1949, comuniştii au naţionalizat conacul de la Călineşti al familiei Miclescu, iar pe proprietari i-au demonizat.

Spuneau ca eram bestii moșierești ca am exploatat țaranii”, spune Radu Miclescu.

Confiscarea caselor nu era de ajuns. Singura penitență care îi putea reabilita pe burghezii exploatatori era munca de jos sau detenția în cele mai crâncene închisori comuniste.

„Era vară, începutul lui iunie, și practic am stat până în septembrie pe stradă, pentru că nu aveam unde să stau, dormeam prin parcuri”, povestește Dinu Zamfirescu.

Ajunsesem dintr-o casă frumoasă într-o cameră de 2 pe 2, tata a fost lăsat fara pensie, mama a învăţat în câteva luni stenodactilografie şi se angajase la spitalul Filantropia pe o leafă destul de mizerabilă. Foarte repede după aceste evacuări, din aceleaşi motive de acţiune concertată împotriva unei clase sociale, la 16 ani am ajuns la Jilava”, spune Dumitru Lecca.

În locuintele cu tavane înalte şi obiecte de familie ale exploatatorilor înfieraţi de regim s-au instalat tocmai cadrele de nădejde ale Partidului Comunist, care dispreţuiau, chipurile, risipa burghezilor. Înalţii demnitari roții au mai primit un cadou.

Cartierul Primaverii - fortăreața aristocrației roșii. În vilele extravagante de aici au locuit Gheorghe Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraș, Leonte Răutu. În totală contradicție cu principiile pe care le promovau. Aveau pază, servicii medicale și servitori plătiți de gospodăria de partid.

Pe hârtie, naţionalizarea era una dintre cele mai importante măsuri pentru creşterea economiei. În realitate, a însemnat confiscări şi abuzuri, pentru că fruntaşii comunişti aveau un scop bine definit.

O luptă imposibil de dus

După 1990, recuperarea proprietăţilor s-a dovedit pentru mulţi o luptă imposibil de dus în faţa samsarilor imobiliari. O altă proprietate a familiei Miclescu a scăpat de naţionalizarea din 1950, dar a fost confiscată de comunişti peste un deceniu.

Casa în stil neoromânesc de pe Bulevardul Kiseleff a ajuns azi o ruină. Un impresar din lumea fortbalului, Sică Pușcoci, a cumpărat în anii `90 drepturile litigioase cu doar 10% din valoarea de atunci a casei, iar acum o lasă să se dărâme ca să rămână cu un teren de peste 5.000 de metri pătraţi în zona cea mai scumpă a Capitalei.

Ne-a dat 300.000 de dolari ca să-i vindem drepturile, i le-am vândut. Ne-a spus că trebuie să dea 100.000 de dolari domnului Hrebenciuc și, ca să ne dovedească asta, ne-a invitat la un restaurant lângă aeroportul Baneasa. Ne-a arătat geanta cu suta de mii de dolari și, la un moment dat, domnul Hrebenciuc a intrat din capătul celălalt de unde stăteam noi, acesta s-a sculat cu servieta s-a dus la el și i-a dat servieta. Dacă pentru asta a fost sau pentru altceva, nu știu, dar în orice caz el a câștigat casa”, susține Radu Miclescu.

Cine, eu? Nici nu eram în Bucureşti”, spune Viorel Hrebenciuc.

După 1990, doar cei cu bani și cu resurse infinite de răbdare și tenacitate și-au recuperat casele, după procese lungi și costisitoare. Astăzi, legea retrocedărilor prevede restituirea în natură sau în bani a proprietăților confiscate abuziv. Dreptate nu s-a facut nici după 25 de ani de la prăbuțirea comunsimului, iar procesele pot dura zeci de ani.

Cu toate acestea, cei care au suferit și au fost furați nu au renunțat la ceea ce li se cuvine.

„ Aveam amintiri frumoase și îmi era drag, pentru memoria familiei și ca revanșă împotriva comunismului, să le arăt că tot noi suntem mai buni”, spune Radu Miclescu.