Sari la conținut

STASI, obsesia supravegherii: dintre sutele de mii de informatori, 8.000 au fost elevi și studenți

La început a fost exodul. În primii 10 ani de dictatură, în Germania Federală au ajuns peste 2 milioane de refugiaţi est-germani. Adică 20% din populaţia RDG.

„Au fugit profesori, au fugit medici, au fugit studenţi, adică o elită, s-a produs această hemoragie calitativă”, spune Anneli Ute Gabany, politolog, fost raportor al guvernului federal pentru Europa de Est.

Cei care n-au reușit să fugă au înțeles repede că sunt prizonieri într-o uriașă închisoare, păzita de STASI - Ministerul Securității Statului.

„Dacă înainte de ziderea Zidului o încercarea de a trece din Est în Vest era o contravenţie, după ridicarea Zidului, îți puneai în pericol viaţa”, spune Maria Nooke, Centrul de Refugiați Marienfelde.

Era de ajuns să spui un gând aruncat într-un colectiv de oameni, nu că pleci, ci că ai dori să pleci, erai arestat. Iar înainte să fi arestat STASI ştia totul despre tine”, povestește, Helmuth Frauendorfer, director adjunct al Memorialului Hohenschönhausen, fostă închisoare RDG.

În 1989, la o populație de 16 milioane de locuitori, STASI lucra cu 91.000 de angajati, 13.000 de soldați, 22.200 de ofițeri și 180.000 de informatori, plus 1.500 din RFG.

„Putem spune că această structură urmărea tot, urmărea pe oricine, urmărea orice ar fi putut fi periculos, indiferent dacă exprima în spaţiul privat sau în public opinii care veneau în dezacord linia oficială a statului est-german”, spune Daniela Munkel, Institutul pentru Arhivele STASI.

Iar din cei 180.000 de informatori, 8.000 erau elevi şi studenţi.

„Copiii aceştia de obicei erau supuşi unor presiuni psihice dure, iar subiectele care urmărite cu precădere în mediul studenţesc sau în şcoli erau dacă cineva din cercul profesorilor s-a exprimat într-un fel negativ faţă de DDR sau STASI”, spune Anna Rosenthal, Institutul pentru Arhivele RDG.

Frică, teroare, suspiciune. Cei care spuneau bancuri erau filați, iar religia era abia tolerată. Televizunea a devenit arma de propagandă din toate punctele de vedere.

Problema a început însă după construcţia Turnului, pentru că s-a observat că lumina soarelui în jurul sferei de metal a Turnului întruchipa pe cer o cruce, prilej de ironii nesfârşite la adresa comuniştilor. Berlinezii au numit Turnul "Răzbunarea Sfintei Maria" sau, mai sarcastic, răzbunarea Sfântului Ulbricht, după numele liderului comunist est-german, Walter Ulbricht.

Creștinii și ecologiștii, dușmani ai poporului

Membrii Bisericii Evanghelice erau prigoniţi. Keno Versek era elev când a purtat pe palton emblema unei campanii pacifiste organizate de biserică.

La şcoală a venit directorul adjunct la noi la oră, al cui este acest palton? Am spus: al meu, mi-au spus să desfac, şi eu am spus nu. Mama mea era chemată la şcoală. Apoi eram chemat la tot felul de exerciţii, să luăm o puşcă, să facem exerciţii, am spus că nu fac aşa ceva! Că nu vreau! Şi la un moment dat m-au dat afară din şcoală! Apoi în uzina în care m-au băgat a continuat acest lucru”, își amintește Keno Versek, jurnalist, fost refugiat din RDG.

Documentele STASI arată că preoţii care predicau libertatea erau filaţi permanent. Unul dintre aceştia, Joachim Gauck, a iniţiat, după 1990, cercetarea arhivelor STASI, iar în prezent este preşedintele Germaniei.

Au fost delegaţi din rândul tinerilor care mergeau mereu la el, dacă ţinem sau nu manifestaţiile, și el a fost și atunci un om foarte curajos. Fiecare preot care a spus ceva în biserică a fost clar că a fost urmărit. În orice caz el în mod regulat a fost chemat la sediul securității est-germane”, mai spune Keno Versek.

În 1973, liderul Walter Ulbricht a murit, a fost înlocuit de Erik Honecker, iar una din primele lui decizii a fost lichidarea micilor ateliere private, tolerate până atunci în economie. Tatăl Sabinei Smasing a fost o perioadă arestat, service-ul auto i-a fost închis, iar bunurile sechestrate. Nu conta că o familie cu şase copii nu se mai putea întreţine.

Tatăl meu avea o vârstă înaintată, avea 61 de ani, nu este chiar vârsta la care e uşor să o iei de la capăt. Dar perspectiva de a fi arestaţi amândoi sau unul dintre ei nu era încântătoare, erau îngroziţi, aşa că au decis să fugim”, afirmă Sabine Smasing, fostă refugiată din RDG.

Prin Berlin era imposibil. În anii 70, Zidul devenise impenetrabil. Zidul Berlinului trecea exact prin gara centrală din Friedrich Strasse. Gara a revenit autorităţilor est-germane şi a fost transformată potrivit celor mai rigide reguli de securitate.

Un urs de pluș, semnul pentru fuga spre Vest

Mama Sabinei a ajuns prima în Germania Federală. A reușit să aranjeze ieşirea clandestină pentru soţ şi fiicele mai mici.

Iată aici, la Centru de Refugiaţi Marienfelde, un Teddy Bear, a fost jucăria preferată a surorii mele, o primise cadou când a împlinit un an, iar ursulețul era semnul nostru ca familie în locul în care ne-am întâlnit cu persoana care ne-a înlesnit fuga. Iar consemnul era ca la acea ceainărie de lângă autostradă, sora mea să ţină în mână jucăria”, povestește Sabine Smasing.

Această persoană de legătură şi-a asumat riscul de a conduce sute de kilometri spre Frankfurt cu cei trei fugari în portbagaj, pe autostrăzile de tranzit, strict supravegheate.

„Ne-am strecurat din interiorul maşinii în portbagaj şi cu cât ne apropiam de graniţă trebuia să fim din ce în ce mai atenţi, să nu ni se mai audă nici respiraţia. Nu prea era aer, nu era decât o geană de lumină. Dar nu ne-am mai mişcat deloc pentru că ştiam chiar şi la 13 ani şi jumătate cât de periculos era ceea ce făceam”, mai spune Sabine Smasing.

Sabina a reuşit să îşi vadă mama după câteva zile, când cei trei refugiaţi au luat avionul de la Frankfurt spre Berlinul de Vest. În anul următor, după o primă încercare eşuată, doi dintre fraţii Sabinei, au ajuns şi ei în Vest. Sora şi fratele mai mari, deja căsătoriţi, au rămas însă în Germania comunistă. Se temeau pentru famiile lor.

Membrii de familie aveau foarte mult de suferit, erau supuşi numeroaselor presiuni direct şi indirect. Dintre cele directe menţionez pierderea locului de muncă sau retrogradarea persoanei în funcţie de meseria pe care o avea sau rangul pe care îl avea la locul de muncă. Prin urmare carierele lor erau lezate iremediabil. Şi repercusiuni apărea inclusiv pentru cei care aveau o rudă care depusese o simplă cerere de a pleca în străinătate. Deci numai petru atâta lucru erai în vizorul statului est-german de atunci, simplu fapt de a vrea să călătoreşti în străinătate”, afirmă Daniela Munkel.

Fericirea de a trăi în comunism

Est-germanii înfruntau zilnic lipsuri şi constrângeri politice, dar li se cerea să fie fericiţi că trăiesc în comunism.

Aceste ofense structurale aduse demnităţii umane, aceste regimuri dictatoriale comuniste, duseseră la un fel de şpagat mental între ceea ce oamenii au sperat de la viaţă şi ceea ce exista de fapt. Or, în 1989 acest şpagat a devenit insuportabil”, declară Hans Werner Lauk, ambasadorul Germaniei în România.

După căderea Zidului, nomenclatura a fost îndepărtată din structurile statului şi din diplomaţie. A fost pus la punct un sistem de despăgubiri pentru victimele terorii comuniste, iar dosarele STASI au fost deschise.

Nu, deşi ofiţeri STASI au venit la noi acasă, chiar când ştiau că sunt singur, dar nu m-am simţit urmărit. Dar ulterior în anii trecuţi mi-am cerut dosarul STASI, care este destul de gros şi a trebuit să constat că mulţi prieteni m-au turnat, adică au scris rapoarte despre mine. Şi chiar şi cel mai bun prieten al meu m-a turnat atunci timp de 8 luni aproape zilnic, adică de trei ori pe săptămână se ducea la STASI acolo la Rostok şi scria note informative mici despre mine”, spune Keno Versek, jurnalist, fost refugiat din RDG.

Avem lunar înregistrate în jurul a 5000 de cereri din partea acestor persoane să îşi vadă propriile dosare şi sigur reacţiile sunt foarte diferite. În mare parte este vorba de şoc pentru că văd, află din dosarul respectiv, că au fost trădaţi de rude, prieteni, oameni din partea cărora nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva”, mai spune Daniela Munkel.

Cercetarea Arhivelor STASI de la Berlin a slujit ca model unor instituţii similare din alte ţări foste comuniste și a început chiar în anul 1990. Est-germanii aveau nevoie de adevăr după zeci de ani de teroare. În România însă, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din România a fost înfiinţat abia din 1999.