Sari la conținut

Vânzarea saşilor, sursă de venit în comunism. Conturile ICE Dunărea au înregistrat tranzacţii de 4 miliarde de dolari

În anii 80, avocatul Heinz Gunther Husch călătorea des la Bucureşti. Era mandatat de guvernul Germaniei Federale să plătească pentru plecarea saşilor care depuseseră cereri de emigrare. În octombrie 1988, l-a întâlnit pe Nicolae Ceauşescu:

„Da, ne-am întâlnit, iar întâlnirea era în scopul exploatării posibilităţii efecturării unei vizite de stat a cancelarului Kohl. Dar cancelarul Kohl dorea ca, înainte de această vizită, să aibă loc semnarea unui acord care să permită emigrarea unui număr şi mai mare de persoane. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Ceauşescu nu a fost dispus să încheie acordul, deci nici vizita de stat a cancelarului federal Helmuth Kohl nu a avut loc”, povesteşte Heinz Gunther Husch.

Vest-germanii nu au insistat. După vizitele lui Mihail Gorbaciov în România, cancelarul Kohl şi aliaţii occidentali înţeleseseră că dictatorul român nu accepta nici cele mai mărunte reforme, aşa că preferau să nu finanţeze sistemul în nici un fel.

Cu toate acestea, vreme de aproape 40 de ani, sute de mii de romani au fost tranzacţionaţi contra bani cash, credite, tehnologie şi chiar ... animale.

Pentru că regimul comunist, ineficient economic, căuta cu disperare surse majore de valută, negocierile s-au mutat la nivel oficial. Primul avocat mandatat de guvernul german la sfârşitul anilor 50 a fost Ewald Garlepp. În 1967, a fost înlocuit de Heinz Gunther Husch.

Primele întâlniri s-au soldat cu plata în cash, în valize diplomatice, există chiar o serie de anecdote care au circulat la data respectivă cum să nu se ştie câte valize a cărat de fapt TAROM-ul pentru aceşti oameni, şi până în 1968 când se înfiinţează în România, Banca Română de Comerţ Exterior. Ştim contul TN73 pentru negocierile care îi priveau pe etnicii germani şi TN75 pentru etnicii evrei”, explică Laura Stancu, director al Direcţiei Arhivă Centrală CNSAS.

Fiecare om avea un preţ.

„Sumele pentru care se făceau aceste schimburi erau stabilite dinainte şi anume pentru un german obişnuit la început a fost vorba de 1.700 de mărci, 5.000 de mărci pentru un student şi 11.000 de mărci germane pentru un absolvent de facultate. Ulterior s-au adăugat şi 1.200 de mărci pentru un muncitor calificat. După 1978 am stabilit preţuri fixe, indiferent de calificare, atunci la început a fost vorba de aproximativ 4000 de mărci de persoană, ca să ajungă în 1987 la 8700 de mărci de persoană”, spune Heinz Gunther Husch.

Tranzacţiile secrete ale Securităţii se desfăşurau în paralel cu procedurile oficiale legate de cererile de emigrare.

Când vânzările de oameni au luat amploare a apărut şi nevoia protejării imaginii României comuniste.

În paralel, Securitatea şi-a perfecţionat aparatul pentru operaţiuni valutare. Deşi ţinea de Direcţia de Informaţii Externe, Departamentul de Aport Valutar Special beneficia de informaţii din toate celelalte Direcţii ale Securităţii. În anii 80, vânzarea saşilor era operaţiune majoră.

„Nu se plătesc doar cu bani. Se plătesc prin utilaje, prin linii de producţie şi unele produse de-a dreptul hilare. Practic, tot ce îţi trece prin cap că şi-ar fi putut dori Securitatea sau liderii politici care dirijau Securitatea se poate obţine în schimbul unui lot de persoane, de la autoturisme Mercedes până la maşini de pompieri, valize. Pot să intre şi mofturi pe aceste liste. Truse de manichiură, stilouri Montblanc, etc”, spune Germina Nagâţ, şeful Serviciului de Investigaţii de la CNSAS. 

În plus, deşi Germania Federală plătea inclusiv biletele de tren pentru saşii care plecau, ofiţerii de Securitate se străduiau ca saşii să plece din ţară cât mai săraci.

Era de dorit ca familiile care emigrează să plece cu un bagaj cât mai sumar, să lase casele şi avutul aici, să nu vândă casa, să nu vândă maşina. Iar dacă apucă să facă lucrul ăsta, să o facă tot către Securitate, sub acoperire. Sunt documentate astfel de situaţii nenumărate în care oamenii au fost extorcaţi de propriul avut înainte să iasă din ţară”, adaugă Germina Nagâţ.

Unii emigranţii erau forţaţi să îşi plătească încă o dată ieşirea din ţară. Profesoară de engleză şi germană, Gisela Ventrup a plecat în Germania de Est şi apoi de Vest, prin căsătorie. Mama a urmat-o în scurtă vreme, fără complicaţii deosebite. Dar fratele, Gustav Theil, a trecut prin momente terifiante în toamna lui 1984:

„Mama a primit un telefon de la fratele meu foarte disperat că a avut o vizită foarte ciudată de la un domn care i-a spus că dacă sunt de acord să plătească o sumă de atât ... promite că în termen de două luni cel târziu poate să părăsească ţara. Pentru fratele meu au vrut adică domnul acesta Costică, alt nume nu şi-a dat, voiau 150.000 de lei şi 20.000 de mărci. Şi dacă nu era în stare să dea 150.000 de lei trebuie să vorbească cu mama să aducă mai mult de 20.000 de mărci”, povesteşte Gisela Ventrup, preşedintele Asociaţiei Saşilor din Berlin.

Gustav Theil spune că a fost ameninţat să nu vorbească despre tranzacţie şi că vizitatorul ştia despre familie detalii pe care numai un ofiţer de Securitate le putea şti. Că tovarăşul Costică era ofiţer de Securitate s-a confirmat apoi pe deplin din felul în care a decurs tranzacţia. Mama a venit cu geanta plină de mărci vest germane până la Braşov fără să fie arestată, deşi în România comunistă deţinerea de valută era infracţiune.

Mai întâi de toate trebuia să facă rost de bani, eu aveam deja ceva, dar nu aşa de mult, ea nu avea nimic, dar a adunat banii de la nişte prieteni şi s-a dus cu 30.000 de mărci în poşetă la Braşov cu trenul. Şi a doua zi, adică mama ajunsese spre dimineaţa la Braşov şi în aceeaşi zi a apărut acest domn Costică, din nou, a preluat banii, fără chitanţă, fără nimic, mamei îi era rău de frică, pentru că a spus că dacă asta dispare cu banii ...eu nu mai am nimic. Dar i-a spus acest Costică cum că în decembrie fratele se va afla la Berlin. Şi adevărul este că în 18 decembrie au apărut cu trenul la Berlin”, mai spune Gisela Ventrup.

După 1989, exodul saşilor a fost masiv. Puţinii rămaşi se află în zona Sibiului. Dar povestea listelor de nume de la CNSAS este departe de final. Unele case sunt locuite de foşti nomenclaturişti, iar demersurile judiciare, sprijinite discret de la Berlin, tulbură liniştea foștilor stăpâni ai României. Mai mult decât atât, banii din vânzarea saşilor nu au fost recuperați. Cercetătorii de la CNSAS spun că mult râvnita valută, preţul saşilor, se afla în 1989 în conturile ICE Dunărea şi că ar fi vorba de tranzacţii de patru miliarde de dolari.