Sari la conținut

Zidul Berlinului. Joachim Rudolph a săpat timp de șase luni un tunel de 146 de metri prin care au evadat 29 de oameni

Role uriaşe de sârmă ghimpată, stâlpi şi blocuri de beton, ferestre zidite și arme Kalaşnicov. În primele momente, berlinezii urmăreau încremeniţi acest tablou neverosimil. Înfruntaseră momente teribile și când regimul comunist din RDG blocase aprovizionarea ca să-i preseze pe occidentali să le predea întreg oraşul. Din iunie 48 până în mai 49, Berlinul primise hrană, medicamente și cărbuni grație avioanelor americane si britanice. De fapt, nu fusese uşor din 1945, când Aliaţii s-au înţeles cu Stalin să împartă Berlinul în patru zone: americană, britanică şi franceză în Vest, şi sovietică în Est. Dar de această dată anunţul est-german era terifiant.

„Trebuia despărţit nu numai centrul, dar s-a pus un Zid şi în jurul Berlinului de Vest acolo unde era graniţa dintre sectoarele vestice şi RDG, Zidul a fost foarte lung, îl vedeţi la Potsdam, îl vedeţi de-a lungul apelor, Berlinul are mai multe canale decât Veneţia, deci era foarte complicat ca să previi fuga oamenilor prin apă, prin Havel, prin Spree”, spune Utte Gabanyi, fost consilier al cancelarului Kohl.

Zidul, granița unui „lagăr de concentrare”

Willy Brandt, primarul Berlinului de Vest, a declarat că era vorba de un lagăr de concentrare. Dar apelul său către Washington pentru o intervenţie militară nu a avut succes. Răspunsul preşedintelui Kennedy, trimis cu eleganţă prin vicepreşedintele Johnson şi generalul Clay, spunea că America deplânge suferinţele berlinezilor, dar că nu poate face nimic. Întâlnirea preşedintelui american cu liderul sovietic, Hruşciov, la Viena, fusese un eşec. Casa Albă a considerat că un Zid, oricât de brutal, e o soluţie mai bună decât un război nuclear.

Mulţi berlinezi nu au aşteptat însă rezultatul negocierilor. Au împachetat în grabă câte ceva şi s-au repezit spre străzile din Vest. Libertatea era o chestiune de minute pentru unii, de ore pentru alţii, în funcţie de adresă. Sârma ghimpată era pe cale să devină beton.

Zidul trecea prin clădiri

Traseul Zidului tăia în două nu numai străzi, ci şi clădiri. Mulţi berlinezi din Est au scăpat sărind pe ferestrele clădirilor care dădeau în Vest unde erau salvaţi în plasele pompierilor. Bătrâna Frieda Schultz tocmai era ajutată să treacă dincolo de pervaz când în încăpere au intrat câţiva miliţieni. Lumea urmărea cu sufletul la gură cum femeia s-a zbătut să cadă în mâinile celor care o aşteptau pe trotuarul din Vest.

Autorităţile comuniste au avut mari probleme să stăvilească fugarii. Nici soldaţii est-germani erau convinşi că e bine ceea ce fac. Imaginea caporalui est-german Conrad Schumann sărind sârma ghimpată spre Vest a făcut repede înconjurul lumii. Fotograful Peter Liebing a povestit mai târziu cum bietul băiat de 19 ani era insultat şi de trecătorii din Est şi de cei din Vest, până când cineva i-a strigat: "Vino la noi!" punându-l pe gânduri; cum a fost sigur când l-a văzut azvârlindu-şi ţigara că va face saltul spre Vest peste sârma ghimpată. Un ofiţer federal ţinea deschisă uşa maşinii şi a demarat imediat, neutralizând orice reacţie a celorlalţi soldaţi est-germani.

Săparea tunelului pe sub Zid

Astfel de incidente duceau la un ritm şi mai accelerat de construire a Zidului din beton. Aşa că zeci de berlinezi s-au apucat să sape tunele. Joachim Rudolph a ajuns în septembrie '62 în Berlinul de Vest printr-un astfel de tunel. Iniţiativa aparţinea studentului Peter Smith.

„Tunelul a început exact de aici de a fi săpat. Are o lungime din jur de 135-140 de metri, ne-am străduit să ocolim toate clădirile care apăreau pe parcurs, mărgineau Bernauer Strasse, să nu ieşim la suprafaţă la întâmplare, deoarece acolo pe Schonhalzer Strasse era deja frontiera. Deci ne-am străduit să găsim un loc de ieşire a tunelului nostru”, povestește Joachim Rudolph.

Lucrările au durat şase luni. A fost greu. La un moment dat au spart din greşală o conductă de apă, tunelul a fost inundat şi au riscat să fie descoperiţi. În plus, înaintau foarte încet în terenul pietros.

„Dacă la început am fost foarte entuziasmaţi şi am început cu doar cinci persoane, am constatat că în ritmul în care lucram, ne-ar fi luat ani de zile să săpăm acest tunel, să-l finalizăm, chiar şi pe această distanţă de numai 135-140 de metri. De aceea am apelat şi la alte cunoştinţe de-ale noastre, care erau solidare cu această idee a noastră, ne-au ajutat, dar era nevoie de persoane destul de puternice, dar nu corpolente pentru că era nevoie să te poţi strecura, nu era o treabă care putea făcută de bărbaţi cu orice fel de structură fizică. Până la urmă au lucrat 45 de persoane”, mai spune Joachim Rudolph.

Nici destinaţia nu era o ţintă comodă. Berlinezii din Vest erau ameninţaţi că nu îşi mai pot vedea rudele din Est dacă îi ajută pe fugari, deci nu puteau ieşi printr-o grădină. Iar a ieşi prin trotuar însemna să intre singuri în bătaia gloanţelor. La postul de control de pe Schonhalzer Strasse se aflau tot timpul 3-4 soldaţi cu Kalaşnikovul încărcat:

„Pe mijlocul străzii aici, era pavat, nu asfaltat, era o stradă foarte veche, aici pe mijlocul străzii, era un gard de sârmă ghimpată, un post de control cu soldaţi de frontieră, 3-4 soldaţi cu Kalaşnicovul la umăr. Era şi o barieră, dar pe partea cealaltă de est, aveau loc să circule doar rezidenţii, riveranii. Trebuiau să se legitimeze, erau supuşi unui control şi li se permitea accesul numai dacă aveau adresa acolo. Aceşti oameni nu aveau voie să primească musafiri sau invitaţi la zilele de naştere. Partea cealaltă de stradă avea acces liber”, își amintește Joachim Rudolph, fost refugiat est-german.

Prima evadare și distrugerea tunelului

Soluţia a fost ca tunelul să se termine în pivniţa unei case din Vest, fără ştirea şi acordul proprietarului.

„Cu un prieten am reuşit să săpăm o gaură ca să meargă în sus, în duşumeaua pivniţei. Jos sub casă se află pivniţa şi pe acolo am ieşit. Încercam să aflăm unde ne aflăm, să ne orientăm, auzeam voci din locul unde ne aflam în pivniţă. Am avut grijă să avem la noi unelte potrivite ca să descuiem uşi. Mie mi-a revenit sarcina să identific locul în care se află pivniţa, drept pentru care am reuşit să deschid uşa, să parcurg coridorul, să ies, să văd adresa. Am văzut şi soldaţii care erau în capul străzii. Ca să nu trezesc suspiciunea locatarilor, purtam o uniformă de electrician”, povestește Joachim Rudolph.

După prima incursiune de recunoaştere, Joachim Rudolph s-a întors în Est şi a dat semnalul primei plecări adevărate. Cei din întâi care l-au traversat la 14 septembrie 1962 au fost studentul care venise cu ideea tunelului, Peter Smith, mama, soţia şi fiul său de numai doi ani. 29 de persoane au străbătut tunelul până când a fost descoperit şi distrus, două zile mai târziu. Joachim Rudolph a început construcţia unui alt tunel, dar un informator a dat alarma şi oamenii au fost arestaţi. Căile de acces spre libertate se împuţinau pe zi de ce trece, lucru dovedit de scăderea numărului de refugiaţi.

„Odată cu ridicarea Zidului Berlinului s-au pus bazele şi regulile funcţionării celor două părţi ale Germanei şi existenţa celor două state. Dacă înainte de construirea Zidului o încercarea de a trece din Est în Vest era o contravenţie, după ridicarea Zidului, îşi puneai în pericol viaţa. Aceste valuri de refugiaţi din Berlinul de Est erau mult mai mari, dar situaţia s-a schimbat dramatic după căderea Zidului”, afirmă Maria Nooke, directoarea Centrului de Refugiaţi Marienfelde.

Zidul a rezistat 28 de ani

Berlinezii încercau cele mai ingenioase metode ca să ajungă totuşi în Vest. Treceau Zidul prin zone mai puţin păzite, înot prin râul Spree, prin tuneluri, şi chiar cu un balon improvizat sau un tanc dezafectat de armată. 5.000 de oameni au trecut astfel în Vest. Autorităţile comuniste erau exasperate şi au devenit drastice. Ordinul „trageţi în oricine se apropie de Zid”, s-a transformat în „Trageţi ca să ucideţi”. În cei 28 de ani de existenţă a Zidului, 130 de oameni au murit, 200 au fost răniţi şi peste 3.200 au fost arestaţi în apropierea Zidului.

Cancelarul Willy Brandt a depus o coroană de flori în memoria victimelor Zidului, liderul comunist est-german, Walter Ulbricht i-a premiat la un moment dat cu un steag personalizat al Republicii Democrate Germane pe soldaţii care uciseseră un transfug printre şirurile de sârmă ghimpată. Relațiile dintre Est și Vest se agravau de la lună la lună. Criza nucleară, evitată la construcția Zidului, a devenit fapt în octombrie 1962, din cauza rachetelor nucleare sovietice din Cuba. După ce pericolul a trecut, președintele Kennedy a venit la Berlin. A transmis Moscovei că Occidentul nu va da nici un pas înapoi în Europa.

„Sunt mândru, dragi locuitori, să fiu găzduit de distinsul vostru primar, care simbolizează pentru întreaga lumea spiritul neînfricat al Berlinului de Vest. Toți oamenii oamenii liberi, indiferent de locul unde trăiesc sunt cetățeni ai Berlinului. De aceea ca om liber, sunt mândru când spun: Sunt berlinez!”, spunea atunci John F. Kennedy.

Replica Estului a fost o și mai puternică întărire a Zidului. Betonul a înlocuit sârma ghimpată indiferent dacă asta a însemnat demolarea unor clădiri istorice sau distrugerea unor cimitire. În plus, în multe cartiere, plăcile de beton au devenit duble, cu un larg teren minat între ele. Cine se aventura peste Zid își găsea moartea în zona tampon dintre cele două parapete uriașe de beton.

Familiile despărţite de Zid se putea vizita foarte rar pe căi legale. Doar cei din Vest primeau permisiunea de a merge în Est, iar controalele erau şi pentru ei drastice. Esticii treceau foarte rar frontiera.

„Acest loc din imediata apropiere a vechii gări din Friedriech Strasse era numit Palatul Lacrimilor pentru că aici se despărţeau familiile după ce cei din Vest îi vizitaseră pe cei din Est. Controalele de la frontieră erau foarte stricte, se făceau în aceste ghişee, intra o singură persoană, iar discuţia cu ofiţerul de la punctul de control putea deveni foarte tensionată”, relatează Elena Vijulie, realizator Digi24.

Cât despre Joachim Rudolph, evadarea din 1962 i-a adus nu numai libertatea, ci și marea poveste de dragoste a vieții sale:

„Actuala mea soţie era pe vremuri soţia studentului de la care a pornit întreaga poveste şi pentru care am început noi să săpăm. Desigur, dacă tunelul a fost dedicat acelor oameni, ei au fost primii care l-au traversat. Vorbim şi de mama acelui student şi de un copil de un an şi jumătate. Atunci când am ieşit şi eu din tunel şi am trecut prin această uşă am văzut-o afară pe viitoarea mea soţie, ne-am căsătorit în 1971. Numele studentului era Peter Smith, copilul era al lui. Ea se numea atunci Eveline Smith şi acum se numeşte Eveline Rudolph”, povestește fostul refugiat est-german.

În 1989, au celebrat împreună căderea Zidului. Joachim Rudoph s-a aflat prin cei care au demolat Zidul cu escavatoarele. Ciocanele și târnăcoapele erau pentru începători.