Sari la conținut
News Alert

1990 - Anul 0. Coppa del Mondo, poarta spre libertate


Coppa del Mondo 1990. Evenimentul fotbalistic unde Generaţia de Aur a naţionalei a scris prima filă din istoria unei echipe legendare. Dar, în acelaşi timp, a fost prilejul primului val de emigrare postdecembristă. La cinci luni de la Revoluţie, Stelian Ionescu, un inginer braşovean primea propunerea care avea să îi schimbe complet viaţa.

Stelian Ionescu, român stabilit la Milano: Am plecat în 1990 în luna mai cu cei 800 de români, grup admis de către guvernul italian cu ocazia campionatelor mondiale din 1990.

8 iunie 1990. Pe stadionul San Siro din Milano, steagul românesc flutură alături de cele ale altor 23 de ţări. În tribune n-au ajuns toţi cei 800 de suporteri veniţi din ţară. Dar pentru cei care au fost la ceremonia de deschidere a Campionatului Mondial de fotbal, imnul competiţiei, „Un'estate italiana”, avea să devină legământul lor cu o nouă viaţă. Una a libertăţii care acasă abia se năştea.

Gabi Balint, fost jucător al echipei naţionale a României: Era pentru prima oară pentru noi, într-adevăr, după 20 de ani de când România nu se mai calificase la un campionat mondial. Asta a coincis şi cu revoluţia, cu intrarea noastră în Vest, să zic aşa.

Emerich Ienei, antrenorul echipei naţionale în 1990: În Italia, noi, echipa, ne-am dus cu zece zile mai repede, pentru acomodare. Dar şi spectatorii au venit. Asta a fost în 90. Era încă vremuri tulburi. Nu ştim cum au ajuns, dar spre surprinderea mea am avut chiar şi la antrenamente.

O zi mai târziu, la Bari, un colţ al stadionului San Nicola era plin de însemne tricolore. Se scanda pentru Hagi, Balint şi Lăcătuş. Culmea, primele scandări româneşti libere erau la meciul împotriva Uniunii Sovietice. Cu atât mai mare a fost bucuria victoriei.

Radu Naum, comentator sportiv: Faptul că erau nişte suporteri în tribună deja, pe noi, ne punea în rândul lumii, pentru că erau arătaţi. Evident, erau arătaţi, ca peste tot, suporterii echipelor care jucau. Ne dădeam seama că începem să existăm, că începem să trăim.

Românii au venit alături de naţională şi la meciul cu Camerun, tot la Bari. Iar înfrângerea cu 2-1 aproape că nu a contat.

Gabi Balint, fost jucător al echipei naţionale a României: I-am simţit aproape. După meci imediat, acolo la autocar, veneau să ne felicite.

Din ţară vine însă o veste cumplită. Piaţa Universităţii, unde fusese câştigată inclusiv libertatea de a pleca oricând în lume, este un câmp de luptă stăpânit de mineri. Iar ştirile despre violenţele din stradă ajung rapid la urechile fotbaliştilor.

Gabi Balint, fost jucător al echipei naţionale a României: Noi urmăream foarte mult buletinele de ştiri de la televiziunile italiene şi vedeam multe imagini. Şi nu puteam să cred ce se întâmplă, adică lupte de stradă... Nu înţelegeam.

Radu Naum, student la vremea aceea, a fost la un pas să fie linşat de mineri. Plecase spre o terasă din centrul Capitalei, să vadă unul dintre jocurile naţionalei alături de un prieten. A trecut prin Piaţa Universităţii, de unde era să nu mai scape cu viaţă.

Radu Naum: Pentru mine, Coppa del Mondo rămâne cu acest gust dulce-amar al unei bune performanţe româneşti şi, în acelaşi timp, al unei spaime cutremurătoare şi dezamăgiri îngrozitoare că acel spaţiu care era acolo, în Piaţa Universităţii, a sfârşit în acest fel.

Era cu doar câteva zile înainte de jocul crucial cu Argentina. Efectul de imagine al mineriadei îi ambiţionează şi mai tare pe românii prezenţi în Italia. Vor să arate lumii întregi că îşi doresc o ţară care să se rupă definitiv de trecut. Fac rost de zeci de steaguri şi găsesc cel mai bun moment să arate lumii noul simbol naţional. În meciul cu Argentina lui Maradona, Gabi Balint avea să fie eroul unei naţiuni.

Finalul aduce descătuşarea. În imensul oval napoletan, 70.000 de oameni sunt muţi de uluire. Un singur grup explodează de fericire, undeva la jumătatea tribunei a doua.

Gabi Balint, fost jucător al echipei naţionale a României: Românii din ţară care au venit să participe în Italia la Campionatul Mondial s-au întâlnit cu cei care erau deja fugiţi de pe vremuri. Nu plecai legal, foarte greu plecai legal. Şi atunci mulţi au fugit din ţară.

Naţionala României era în optimile Mondialului.

Emerich Ienei, antrenorul echipei naţionale în 1990: Unde făceam noi antrenament era o clădire în construcţie şi s-au dus sus pe clădire, vă daţi seama, şi eu tot mă uitam, domnule, mai cade cineva de acolo. Şi atunci conducerea noastră a spus să nu mai dea voie la nimeni să se urce acolo, dar n-am putut să fac treaba asta. Şi am spus: „lăsaţi-i domnule, ce, o să vândă lucrurile noastre la echipa adversă cu care o să jucăm? Lăsaţi-i să ne vadă şi să ne susţină chiar şi la antrenament”.

25 iunie 1990. Stadionul Luigi Ferarris din Genoa. România joacă împotriva Irlandei. După 120 de minute se ajunge la loviturile de la 11 metri. Pentru noi ratează Daniel Timofte, iar David O'Leary îi califică pe irlandezi în sferturi. Aşa se termină şi aventura tricoloră în Italia. E momentul ca grupul celor 800 să revină acasă. Unii au înţeles că acasă însemna atunci locul unde minerii puteau face legea cu bâta, locul în care nimic nu era clar şi credibil.

Stelian Ionescu, român stabilit la Milano: Fiind aici în Italia am văzut la televiziunea Italiană evenimentele mineriadei din Bucureşti. Şi atunci am zis, cu alţi 34 de români, fiecare ştiind motivele lui personale cu acea ocazie, am cerut azil politic în Italia.

Cei mai mulţi dintre cei care şi-au prelungit excursia la Cupa Mondială sunt şi acum în Italia. Stelian Ionescu a păstrat ziarele cu care a plecat din ţară. În rest, a muncit în fabrici, i-a ajutat pe alţii care au emigrat în acel an şi a devenit primul român pensionat în Italia. Un titlu şi o viaţă pentru care, spune el acum, a plătit scump.

Stelian Ionescu, român stabilit la Milano: În primul rând nu mi-aş fi ales Italia. Iar în al doilea rând nu aş fi cerut azil politic. În niciun caz nu aş fi cerut azil. Eventual rămâneam într-un loc undeva în Europa asta şi mă întorceam acasă fără doar şi poate. Pentru că dezvoltările ulterioare pe care le-a avut România au fost aşa de rapide că puteai să înţelegi în ce direcţie merg încât nu te putea ţine într-un loc chiar dacă te aflai la 100.000 de kilometri.

Stelian Ionescu şi ceilalţi 34 de români erau liberi. Liberi să îşi aleagă destinul.