Sari la conținut

1990, ANUL 0. Nicolae Ceaușescu, acuzat de 1 miliard de dolari lipsă

Victor Atanasie Stănculescu:Contul de peste 400 de milioane de dolari din Elveţia?

Elena Ceauşescu:Ce cont?

Printre multele afirmații misterioase vehiculate la procesul lui Nicolae Ceaușescu s-au numărat şi unele de natură financiară. Generalul Victor Atanasie Stănculescu, înlăturat din Comitetul Central la precedentul Congres, îi chestionează pe soții Ceaușescu cu privire la deturnarea a 400 de milioane de dolari. Iar sentinţa vorbeşte la punctul 5 despre „încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse la bănci străine”.

Elena Vijulie, jurnalist:Chiar în ziua în care cuplul Ceauşescu a fost executat, ziarul Tineretul Liber anunţă că Biroul Federal al Poliţiei Elveţiene a cerut băncilor „să blocheze eventualele conturi ale familiei Ceauşescu”. Diaspora românească ar fi cerut și ea Băncii Centrale din Elveţia să interzica accesul oricui la cele circa 400 de milioane de dolari aur pe care dictatorul Ceauşescu le-ar fi depus în băncile de acolo. Deci aceeaşi sumă invocată de care vorbise generalul Stănculescu în procesul de la Târgovişte. Peste 2 zile, la 27 decembrie, New York Times citează Radio Bucureşti, care informa că Nicolae Ceauşescu ar fi avut 470 de milioane de dolari în Elveţia, în timp ce fondurile statului în conturi elveţiene ar fi totalizat numai 70 de milioane.

La 15 ianuarie 90 unul dintre politicienii elveţieni care vizitaseră deja România, Heinrich Ott, se întorsese de la Bucureşti cu aceleaşi informaţii pe care le primise opinia publică de la noii conducători: lipseau 400 de milioane de dolari aur, cu totul 1 miliard de dolari depuşi în bănci străine.

Elena Vijulie, jurnalist:După 25 de ani, informaţiile oficiale cu privire la „banii lui Ceauşescu” sunt cu totul altele. Mugur Isărescu, cel care a condus în 1990 o comisie menită „să recupereze fonduri deturnate din patrimoniul Statului”, declara public după mulţi ani că autorităţile nu aveau motive să continue căutarea banilor menţionaţi la procesul lui Ceauşescu. Citez „Banii rezultaţi din balanţa de plăţi privind acumularea de rezervă valutară ale diverselor întreprinderi de comerţ exterior, inclusiv în conturile speciale ale Securităţii, se găseau la Banca Română de Comerţ Exterior. Or, acolo, la BRCE nu a rezultat „vreo lipsă contabilă”.

O concluzie similară obţine în octombrie 2006 şi comisia parlamentară de anchetă privind conturile lui Nicolae Ceauşescu, condusă de senatorul PC, Sabin Cutaş: „Nicolae Ceauşescu nu a avut conturi în afara ţării”, „Nici copiii cuplului Ceauşescu nu au avut astfel de conturi”.

Şi-atunci, cine avea interes in 1989 să plaseze în responsabilitatea lui Nicolae Ceauşescu furtul unui miliard de dolari? Banii asupra cărora Ceauşescu a avut control erau bani publici rezultaţi din import-export sau bani rezultaţi din operaţiunile speciale ale Securităţii. Cine sunt cei care l-au înlocuit pe Ceauşescu în manevrarea acestor bani? Şi câţi bani se aflau de fapt în conturile de la BRCE la 22 decembrie 1989?

Theodor Stolojan, la data Revoluției consilier al Ministrului de Finanţe: Noi aveam situaţia pe întreaga ţară şi la ora respectivă rezervele valutare într-adevăr erau de 1-1,5 sau 1,8 milioane de dolari.

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR: Oficial 1,5 - cam 2 miliarde de dolari au fost bani cash în rezervele Băncii Române de Comerţ Exterior pentru că acolo era ţinută valuta ţării. S-au dus în sensul că erau nevoi mari.

În ultimii ani ai dictaturii, comerţul exterior al României era dominat de un intermediar uriaş: Întreprinderea de Comerţ Exterior Dunărea - ICE Dunărea.

Mădălin Hodor: După 1982, Dunărea a fost populată eminamente de ofiţeri care se ocupau de afaceri. Practic, din totalul de 135 de angajaţi Dunărea, doar 10 erau civili. ICE Dunărea era Securitatea.

Theodor Stolojan: Noi, ca Minister de Finanţe, direcţia pe care eu la un moment dat o conduceam, aveam sarcina de a întocmi balanţa de plăţi externe a României, de încasări şi plăţi externe, unde când o întocmeam în fiecare sfârşit lună, primeam de la Banca Română de Comerţ Exterior o cifră. Ziceau asta este aport valutar special, pe care o înregistram pur şi simplu în balanţă fără să întrebăm vreodată ce este acolo, ce operaţiuni.

Mădălin Hodor: Situaţia încasărilor şi balanţa de plăţi externe – 1982 - februarie 1988, valorile sunt estimate la mii dolari, avem numărul decretului, valoarea sumei retrase, valoarea sumei cedate şi decretele prezidenţiale. La poziţia 55 prin decretul 254 este retrasă suma de 45 de milioane de dolari şi trecută în cont prezidenţial special la BRCE.

Potrivit declaraţiei sale în faţa comisiei parlamentare din 2006, fostul premier Petre Roman, s-a simţit dator să răspundă „obsesiei” de după Revoluţie legată de acest subiect. A înfiinţat o comisie interdepartamentală la Bucureşti şi a angajat o firmă de avocaţi din Canada.

Robert Lindquist: Nu este deloc neobişnuit să îşi taie şi personal câte o bucată din tort, puteţi să folosiţi cuvântul „lăcomie”, puteţi să folosiţi „tain”, se poate vorbi de acel mic comision care se practică peste tot, deşi acest adjectiv se aplică neapărat aici.

În august 1990, premierul Roman decide să multiplice căutările. Între timp, apăruseră indicii privind „deturnarea unor fonduri din patrimoniul statului”. Aşa apare Comisia Isărescu.

Adrian Vasilescu: Actualul guvernaor al BNR, Isărescu era preşedintele Comisiei, erau reprezentanţi ai procuraturii, ai Apărării, ai MAI, din secretariatul general al Guvernului.

Theodor Stolojan: Mă trezesc prim-ministru fiind că mi se cere o audienţă de către o firmă de avocaţi care e implicată în căutarea conturilor lui Ceauşescu. Primiseră vreo 100.000 de dolari aprobaţi de Petre Roman. Mi-au spus: „Mai avem atâta până îi găsim, suntem pe drumul cel bun, atât de puţin mai avem până dăm de urma lor”. Am răspuns foarte simplu: „Dacă mai aveţi doar atât, vă dăm 20% din ce găsiţi în conturi!”. Şi în acel moment s-a rupt filmul cu firma respectivă de avocaţi.

În faţa comisiei parlamentare din 2006, Mugur Isărescu a declarat că registrele contabile nu indică niciun fel de lipsă în direcţia familiei Ceauşescu, mult mai dificilă se va dovedi însă clarificarea sumelor vehiculate de Securitate şi de clienţii ei înainte şi imediat după 1989.