Sari la conținut

1990, anul 0. Ziua Reunificării Germaniei

După o zi marcată de ceremonie şi fast, Poarta Brandenburg a fost martora bucuriei a zeci de mii de oameni. Cu câteva minute înainte de miezul nopţii în piaţă a fost ridicat un uriaş drapel al Germaniei Federale.

Cu nici un an în urmă, la 7 octombrie 1989, liderul comunist est-german Eric Honecker sărbătorea la Berlin împreună cu un Mihail Gorbaciov recalcitrant a 40 a aniversare a Republicii Democrate Germane.

Demonstraţiile anticomuniste începuseră deja la Dresda, iar la 9 octombrie, pe străzile din Leipzig, miile de protestatari strigă „Noi suntem poporul!”. Reticenţa tovarăşilor din primul cerc al Partidului Socialist al Unităţii Germane de a reprima violent manifestaţiile l-a forţat pe Eric Honecker să demisioneze. A fost înlocuit la 17 octombrie, prin vot unanim, cu reformistul Egon Krentz. Acesta a redeschis imediat graniţa cu Cehoslovacia.

Dacă era posibil să pleci din Ceholsovacia în RFG cu un act de identitate est-german, atunci era clar că la frontiera atât de bine păzită de la Berlin nu mai puteau exista măsurile de securitate drastice de până atunci”, spune ambasadorul german Hans Werner Lauk.

A urmat la 9 noiembrie 1989 confuzia istorică a funcţionarului Gunter Schabowschi. Obosit după o lungă şedinţă de partid, acesta a înţeles şi a transmis că punctele de trecere din Berlin spre vest sunt deschise. Iar est-germanii care nu încetau să sosească în Berlinul de Vest nu intenţionau să se întoarcă acasă.

Spaţiul nu permitea să îi găzduim pe toţi cei care ne cereau, am recurs şi la amenajarea corturilor. Mai mult decât atât, ne străduiam să rezolvăm cazurile cu rapiditate şi, pentru că nu făceam faţă numeric, s-a mai amenajat o locuinţă a administraţiei. Foarte multe persoane nu locuiau aici pentru că nici aşa nu aveam spaţiu, dar apelau la ajutorul nostru pentru întocmirea actelor”, a spus Maria Nooke, directoarea Centrului de Refugiaţi Marienfelde.

Reglementările care dăduseră startul căderii barierelor la Berlin au desfiinţat de facto şi graniţa RDG - RFG. La sfârşitul lui 89, mii de Trabanturi au năvălit şi în alte oraşe ale Germaniei Federale.

Cum am părăsit Cehoslovacia, la graniţa cu Germania, am întâlnit pe autostradă primele maşini Trabant din Est care se aflau în mare dificultate, aveau nevoie de un anumit tip de combustibil, o combinaţie de ulei şi motorină care nu era disponibilă la benzinăriile din Vest, am încercat să ajut aceşti oameni din RDG, am şi împins câteva Trabanturi ca să pornească”, spune ambasadorul.

Bunăvoinţa autorităţilor de la Bonn faţă de valurile de imigranţi era mai mult decât solidaritate. Era politică de stat. Problema s-a discutat cu premierul est-german, Hans Modrow.

La 28 noiembrie 1990, cancelarul german Helmuth Kohl prezintă în faţa Bundestagului de la Bonn programul în 10 puncte al reunificării Germaniei.

Prin acest program, mesajul pro-occidental dat de miile de imigranţi est-germani devine principala armă politică în negocierile cu Moscova, Paris şi Londra. Învingătorii europeni din cel de-al doilea război mondial se temeau de o revenire în forţă a Germaniei în sistemul european. Ei trebuiau convinşi că reunificarea Germaniei nu este un pericol. În plus, era nevoie să fie liniştită Polonia, care, în 1947, primise teritoriu german în locul celui cedat URSS în est. Washingtonul urmărea cu interes proxima extindere a NATO spre Est, dar avea grijă ca schimbările să nu clatine autoritatea reformistului Gorbaciov la Kremlin. Cu toate acestea, Helmut Kohl vorbeşte deschis.

Primul punct din programul Kohl a accelerat exodul spre Vest. Premierul vest-german asigura că nivelul asistenţei sociale va fi la nivelul dorit. Următoarele puncte anunţau unificarea reţelelor telefonice şi sprijin intensiv pentru reforme politice economice ireversibile. Dar, sublinia Helmut Kohl, Partidul Socialist al Unităţii Germane trebuie să renunţe la monopol. Puterea să se înţeleagă cu Opoziţia pentru organizarea rapidă de alegeri libere. Da, continuă el, acceptăm ideea unui contract între Est şi Vest avansată de premierul Modrow de la Berlin, dar mai mult, să unificăm şi instituţiile, să devenim o confederaţie. Europa nu are însă motive de îngrijorare. Germania unificată aparţine Europei Unite, o Europă care, sugerează Kohl, trebuie să se extindă spre Est. Dar fără arme chimice şi cu mai puţine arme convenţionale. Da, sub condiţia menţinerii păcii în Europa, reunificarea este ţinta politică a guvernului federal, iar germanii au dreptul să-şi decidă singuri viitorul, spunea punctul 10.

Cum va arăta reunificarea Germaniei nimeni nu poate spune astăzi, dar că această reunificare va avea loc, dacă oamenii o vor dori, de asta sunt sigur!”, spunea Helmut Kohl.

În RDG, situaţia evolua cel puţin la fel de repede. Dizidenţi şi victime ale supravegherii STASI, precum Marcurs Meckel, deveneau lideri şi administratori în noile partide. Oglindă fidelă a celor din Vest, acestea au răsărit literalmente peste noapte.

„Pe 9 noiembrie eram în Magdeburg unde plănuiam structura regională a partidului pe care îl creasem. Când am văzut fotografiile şi înregistrările video ale căderii Zidului, mi-am dat seama imediat că acum va fi şi mai dificil. Eram sigur la acea dată că democraţia va învinge, dar Zidul era o problemă pentru mai târziu. Dar cum era clar că problema democraţiei şi problema unităţii se va pune în acelaşi timp şi că în acest proces va avea implicaţii mult mai mari”, spune Marcus Meckel.

Simţeam că ceva urmează să se schimbe şi ne interesa foarte mult să începem o integrare politică, o integrare a partidelor politice şi să creăm un curent nou legat de schimbările care se prefigurau”, spune Maria Nooke.

Minţile lucide ale elitelor germane realizează rapid că obstacolele în calea unificării Germaniei sunt exact cele care împart Europa întreagă în două. Cortina de Fier trecea prin inima Berlinului. Deci prăbuşirea politică a Zidului însemna negocieri dure în aceleaşi capitale care proiectaseră împărţirea continentului cu 45 de ani în urmă.

Aveam de făcut trei tratate. Un tratat pentru monedă pentru a avea marca vest-germană pentru Germania de Est, al doilea tratat menit să explice condiţiile în care vor fi reaşezate împreună cele două societăţi care evoluaseră atât de diferit vreme de decenii, adică Tratatul de Unificare, şi cel de-al treilea a fost Tratatul celor Două Paşapoarte care însemna că trebuia să obţinem acordul Puterilor Învingătoare din al doilea război mondial, Aliaţii contra Germaniei lui Hitler”, spune Marcus Meckel.

Startul negocierilor externe a fost modest. După cele 10 puncte din Bundestag, liderul sovietic Mihail Gorbaciov transmite la Bonn că Helmut Kolh se comportă ca un „elefant într-un magazin de porţelan” şi că politica sa este nesocotită şi revanşardă. Mesajul a îngrijorat. În RDG, bazele militare sovietice erau bine înarmate, iar moderaţia lui Mihail Gorbaciov putea fi oricând sufocată de linia dură din CC al PCUS.

Primul care vizitează Moscova, la 30 ianuarie 1990, este premierul est-german Hans Modrow. Problema era dacă viitoarea Germanie unită va deveni membră NATO. Moscova voia o RFG neutră. Ba chiar demilitarizată. În martie, secretarul de stat american James Baker plusează şi îl întreabă pe Mihail Gorbaciov: „Ce preferaţi? O Germanie neutră, fără soldaţi sovietici şi fără soldaţi americani? Sau o Germanie, membră a NATO, dar cu promisiunea noastră că NATO nu se va mai extinde nici un centimetru spre Est?” Mihail Gorbaciov a cerut timp de gândire. Germania avea obligaţii în Est, faţă de Polonia. La 12 februarie, Helmuth Kohl reuşeşte să smulgă de la Gorbaciov promisiunea, încă neoficială, că germanii din Vest şi din Est îşi vor hotărî singuri soarta.

Un prim-pas în această privinţă au fost alegerile generale de la 18 martie 1990. Rezultatul a fost unul zdrobitor în favoarea partidelor unioniste. Creştin-democraţii est-germani şi aliaţii lor au obţinut circa 50% din voturi. Noul guvern democratic ales, condus de Lothar de Maiziere, avea de luat măsuri urgente. În Vest, exodul începea să creeze probleme.

„La început, da, era solidaritate foarte mare. Primeau bani de întâmpinare, fiecare RDG-ist primea o sută de mărci, în fiecare judeţ. Până când am realizat că erau foarte rafinaţi şi se duceau dintr-un loc în altul şi încasau din fiecare loc câte 100 de mărci. Şi nu a durat foarte mult până când au devenit foarte critici cei din vest”, spune Gisela Ventrup, profesoară de engleză şi germană.

Numai în ianuarie 1990, în RFG intraseră 80.000 de est-germani. În câteva luni, numărul lor a trecut de 300 de mii.

Exista o singură soluţie şi pentru stoparea imigraţiei în masă şi calmarea spiritelor: marca vest-germană.

La 1 iulie 1990, una dintre cele mai puternice valute ale lumii a devenit monedă oficială şi în RDG, la un extraordinar curs de schimb de 1 la 1. Occidentul din portofel a făcut minuni. Nu numai că a conectat instantaneu cele două economii, dar a închis rapid fabrici şi uzine neperformante. Lucrările de infrastructură, anunţate în cele 10 puncte, şi vânzarea rapidă către companii din Vest urmau să preia forţa de muncă disponibilă.

Piatra de încercare a reunificării rămânea Kremlinul. În februarie, la Ottawa, în Canada, începuseră negocierile 4+2 pentru reunificare. Temerile foştilor Aliaţi au fost rând pe rând anihilate. Preşedintele Mitterand a obţinut angajamentul Germaniei pentru apariţia mai rapidă a monedei euro, în termenii Franţei. Margaret Thatcher a spus iniţial „nu” reunificării, dar a cedat treptat graţie intereselor americane în Europa. Americanii l-au susţinut categoric pe Helmut Kohl.

Cel mai dificil lucru a fost să obţinem acceptul lui Mihail Gorbaciov pentru apartenenţa la NATO a Germaniei unificate, mai ales până la sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie când a avut loc congresul partidului în Rusia. Numai după ce a reuşit să fie reales secretar general a declarat public că va accepta această apartenenţă a Germaniei la NATO”, spune Marcus Meckel.

Întreaga ecuaţie a fost tranşată tot cu ajutorul miracolului numit marca vest-germană. Falimentară economic, URSS era în criză cronică de valută. Potrivit experţilor citaţi de Der Spiegel, în august, Gorbaciov a cerut finanţare în valoare de 36 de miliarde de mărci. Helmut Kohl a oferit iniţial doar 3, dar, după câteva runde de discuţii, Moscova a acceptat 12 miliarde, plus un credit de 3 miliarde fără dobândă. Se pare că nu a fost singura contribuţie financiară la reunificare. În paralel, la Bonn şi Berlin s-a semnat tratatul intern de reunificare. Ultimul act, cel extern, aşa-numitul Tratat privind Decizia Finală asupra Germaniei, s-a încheiat la 12 septembrie, la Moscova.

Naţiunea germană se putea pregăti de sărbătoare.

Data reunificării - 3 octombrie - a devenit sărbătoare naţională a Republicii Federale Germane. Republica Democrată Germană a dispărut din rândul statelor lumii.

Peste un an, pastorul Gauck a început deschiderea dosarelor STASI. Trupele franceze, britanice şi franceze s-au retras din Germania, aşa cum au făcut şi trupele sovietice din fosta lor zonă de influenţă.