Sari la conținut

„1990, anul zero”. Conflictul FSN – partide istorice era omniprezent

„Atunci lucrurile erau foarte clare. Eram pro sau contra lui Ion Iliescu! Şi a ceea ce reprezenta Ion Iliescu, FSN-ul! Erau două tabere uite aşa, foarte clare, foarte bine definite”, își amintește actorul Toni Grecu, de la grupul „Divertis”.

Carnetul de partid cu numărul 2 îl are învăţătorul Constantin Şerban, care s-a înscris în FSN în ianuarie 1990.

„Noi eram talibani în ceea ce priveşte Frontul Salvării Naţionale! În ceea ce priveşte Ion Iliescu! În ceea ce priveşte Petre Roman! Noi nu vedeam altceva decât Frontul Salvării Naţionale!”, spune Constantin Șerban.

Alţii, în schimb, nu se aşteptau la nimic bun din partea moştenitorilor PCR.

„Nu prea am fost de acord cu cei care fuseseră membri în Comitetul Central. Unii erau şi în conducerea FSN la început, foşti generali dubioşi, KGB-işti”, povestește caricaturistul Mihai Stănescu.

Marea întrebare a lui 1990 - dacă România merge spre Occident sau se rezumă la Perestroika - a provocat o ruptură care a despărţit generaţii şi categorii sociale.

Existau şi nuanţe ale marelui conflict FSN - partide istorice.

Tata era un vechi țărănist, eu eram un susținător al Partidul Național Liberal și bunicul era un vechi comunist. Dispute, dispute, dar nu conflictuale”, spune inginerul Lucian Sarca.

Aflaţi în minoritate, membrii şi simpatizanţii partidelor istorice au făcut, la începutul lui 1990, o descoperire extraordinară.

Pentru mine cel mai şocant, ceva de bucurie aproape religioasă, a fost descoperirea că sunt atât de mulţi oameni care gândesc ca noi şi sunt ca noi şi că de fapt nu suntem doar noi, sora mea şi cu mine şi un cerc de prieteni foarte apropiaţi, de încredere, cu care puteam să discutăm politică”, își amintește Anca Cernea membru fondator al PNȚCD.

Era vorba de o întreagă categorie de tineri, educaţi subversiv în timpul comunismului de posturile de radio Europa Liberă, BBC şi Vocea Americii, şi de cei care făceau parte din familiile foştilor deţinuţi politici. Ei aveau să se regăsească, pe întreg parcursul anilor '90, în ceea ce s-a numit fenomenul Piaţa Universităţii.

O ceartă cu un FSN-ist

Politologul Alexandru Gussi îşi aminteşte o ceartă cu un profesor FSN-ist.

„A citit un anunţ de la mica publicitate destul de vulgar scris, într-un limbaj care nu era posibil înainte de 1989. Concluzia acestui profesor a fost că acest tip de anunţuri este dat de - ţin minte cuvântul - bestii! De nişte oameni care sunt nişte bestii, care au putut să apară numai după căderea comunismului. Iar aceste bestii manifestă acum în Piaţa Universităţii şi sunt împotriva FSN. Eu, care mergeam zilnic în Piaţa Universităţii, când am auzit asta, m-am ridicat şi destul de violent i-am reproşat ce a spus. Argumentul meu era că aceste bestii sunt părinţii noştri. Probabil nu am avut curaj să asum că mergeam în Piaţa Universităţii şi poate că părinţii noştri vor vota împotriva Frontului Salvării Naţionale”, povestește Alexandru Gussi.

Dilema Est-Vest se regăsea peste tot: în ziare, în şcoli, la serviciu, în sălile de spectacol.

Şi veneau la spectacole şi se manifestau ca la o manifestaţie de stradă. În acea reacţie găseai o componentă socială şi politică. Voiau schimbare”, spune Toni Grecu.

Noi, FSN-iştii, priveam cu mare teamă că cineva vrea să fure Revoluția, mai ales că veneau personalități din Vest care plecaseră de zeci de ani. Spuneam noi atunci că noi am stat aici, am îndurat, am mâncat pâine cu soia și atunci nu eram de acord ca aceste personaje să pună mâna pe putere”, spune Constantin Șerban.

Conflict transformat în violență

Înfrângerea catastrofală a partidelor istorice în primele alegeri, pe fondul boicotului mediatic și a dezechilibrului din instituțiile de forță, le-a creat celor din opoziţie un sentiment de cetate asediată.

Ceea ce a adâncit disputa din societate a fost marea mineriadă din iunie 1990. Urmele acestui conflict politic, transformat în violenţă de stradă, se resimt şi astăzi.

Dincolo de orice dispută, 1990 a fost momentul în care România a descoperit libertatea de exprimare.

Uneori manifestaţiile aveau accente comice. „Am format un pichet la televiziune în care ceream libertate pentru prototiptile! Prototiptil este un cuvânt inventat, nu înseamnă absolut nimic. O avalanşă de telefoane de la oameni disperaţi şi speriaţi: Ce mai vor nebunii ăştia?! Vor să ne bage prototiptile în pensii!? Unde se va ajunge în ţara asta? Opriţi prototiptilele! Era pionierat! Făceam lucruri nefăcute! Sunt irepetabile!”, afirmă Toni Grecu.

Confuzia şi tensiunile din societate, în formele lor dramatice, aveau să se risipească mult mai târziu.